Toamna te trage aţa către belşug. Cu tramvaiul.
Ca orăşean, n-am unde, decît iar în piaţă, la Rîmnicu Sărat. Cum altfel? Roşia – 3 lei, dar sămînţa este proastă în toată piaţa. Strugurii – 4 lei la cioara boită şi coană mare, mi-a vîndut struguri la „5 lei, fără sîmburi“ – mare păcăleală. Dovleceii – trei la 2 lei. Varza uriaşă – 1,5 lei kilu’. Merele – 3-4 lei. Vinete – 2 lei kilu’. Era preaplin, preabine. Erau şi elastice, şi pepeni, şi pită, şi ouă, şi ciuperci, şi pui făcut bucăţi-bucăţele. Era viaţă, era moarte – legume storşite. Erau strigăte, negustorie, capitalism mic de chibrit. Şotii: „Bă, cu cinelei tu vrei să mă cumperi? Cinci lei? Nu ţi-e ruşine? Storşesc o roşie de-asta pe ochii tăi!“ „Fă, fato, dar e roşia mea!“ „Ţi-o plătesc!“
Era leuştean, era şi bamă de-a uriaşă. Se zvonise chiar că unii aduseseră şi urzici. Era ridiche, salată era. Era brînză, dar nu iau – de frică. Era lipie uriaşă, mi-a făcut cu ochiul, că era fierbinte, şi am luat! Şi, mai ales, era o lipsă acută de tramvai ca să ajung la piaţă. Am plecat de-acas’ pe jos. Nu venea autobuzul. Merg pînă la tramvai – o staţie! Nu mă scîrbesc la picioare! Soarele nu muşca. Urc în tramvai. Dar toate tramvaiele ocoleau Piaţa Rîmnicului. Ce fac? „E un otobuz care duce!“ Aştept ’tobuzul. Nu vine ’tobuzul. O iau pe jos. Ajung în Rîmnic. Înapoi, însă, m-am enervat rău. Aşteptarea m-a biruit. Am mîncat, de draci, struguri cu lipie. Cu mîinile murdare. Struguri nespălaţi.
