Bere
Nu-mi place berea, să fiu sincer. Nici un fel de bere. Am băut de toate neamurile şi culorile. Nu-mi place, n-auzi? Asta înseamnă că vinul roşu este viaţa mea. Vinul este viaţă, deplinătate, pasiune. Doar că, vara asta, căldura am simţit-o împotriva vinului şi vinelor mele. Aşa se face că am mai tras cîte o bere. Rar. Nu mi-am schimbat opinia. Berea costa pînă-n 4 lei şi tot nu-mi spunea nimic. 4 lei – ieftin, nu? Dar oricît de puţini bani aveam în buzunare, n-am putut ridica un monument berii.
Berile româneşti sînt toate la fel. Am băut Tuborg la Copenhaga; aici – fără gust, apă chioară. Am băut Stella nu ştiu unde-n lume; aici – apă chioară. Am analizat fenomenul: apa este de vină, schimbă reţeta – spun băutorii. Şi atunci? Producătorii aleg, româneşte, răul cel mic? Cum să alegi, cînd ratezi marca? Nu ştiu cine hotărăşte, dar acum, detalii de-astea nu contează. Berea se vinde în hectolitri, cu zecile de milioane de butoaie. Şi mai este ceva: berea îmi dă senzaţia de apă. Berea mă usucă, oricum aş bea-o, pe nemîncate, pe nedorite, pe sete, pe potol, pe răbdare. Berea îmi dă cu visul de pămînt, îmi face capul metalic şi-mi dă certitudinea că niciodată nu voi fi eu însumi. Întrucît mai am cîteva rînduri legale de scris, voi spune că s-ar putea, însă, să mor de bere. Berea mă împunge spre delir gol, sterp, orice cuvînt scos din mine este tras cu furca. Încerc să vorbesc mult, ca să nu mă înghită gustul sălciu al berii. Beau, însă, bere. E cald afară. Încă.
