Crizantemele
Garoafa şi crizantema îmi dau senzaţia de mort. Om mort, ieftin îi iei două fire de-alea şi de-alea şi gata, la groapă! Privesc însă explozia asta de crizanteme a toamnei şi numai baia de culori, demenţa de petale îmi alungă gîndul macabru. Da, este ca o baie c-o femeie faţă de un duş anost de unul singur. Da, este şampanie cu caviar faţă de covrig cu lapte bătut.
Este vremea crizantemelor, bulgărilor… parcă anunţă, trăieşti privindu-le, iarna blîndă a lui Alecsandri de la Mirceşti, ori vara de vată de zahăr a serilor în Toscana. Este atît de dreaptă crizantema pe piedestalul ei şi-n acelaşi timp este atît de nostalgică, uitată, ştearsă, melancolică. Timpul vieţii măsurat în Crizanteme. Şi atît de energică de-o priveşti cu toptanul, tînără puternică, cu un munte de varză lîngă, cu bruma ce te pişcă şi ceaţa ce-ţi pune perdea ochilor. Nu poţi să gîndeşti o baie de crizanteme pentru o iubită, dar de trandafiri da. Poţi gîndi însă o casă plină de crizanteme, cum poţi visa la un balcon plin de muşcate. Cînd se duc, crizantemele mor pe picioare, aţi văzut? Rămîne băţul, rămîne verdele, restul se scutură. Cînd se duce crizantema, se face gunoi deodată. Cînd se duce trandafirul, păstrezi petale, păstrezi chiar cu totul trandafirul de te leagă gestul dăruirii lui de ceva anume. Crizantema e romanţă, este plin de romanţe în piaţă, la ţărani. Mergeţi de le ascultaţi!
