A dat spanacul! E fragedă urzica!
E verde piaţa! În serele patriei au înverzit ceapa, usturoiul, ridichea, spanacul. Prin păduri, urzica! Ce tulburător joc al ochiului, după luni de pustiu. Poţi culege, din natură, carnea săracului. E, încă, opt lei spanacul – culmea, cel pritocit în seră – şi un leu grămăjoara de urzică, culeasă de la genunchiul copacului. Ce nedreptate, ce lume strîmbă! Cu zece grămezi, faci o ciorbă. Cu un snop de-un kil, faci o mîncare.
Natura pervertită costă la fel de mult cît cea adevărată. Nu vede nimeni această lipsă de egalitate, această deplină răutate a omului împotriva firii lui unice şi irepetabile? Oh, ţară, oh, omule, de multe minuni sînteţi voi în stare, dar să aveţi grijă de aspra urzicuţă, niciodată! Acum, cît e fragedă, trebuie despărţită din preţ de spanac. Cînd o fi bătrînă şi aspră, ce mai este de făcut? Cum nu sîntem în stare să avem grijă, aplicaţiune pentru urzica-mamă corectă, rănită de bălării, supravieţuitoare a marilor bătălii iernatice! Urzica – o fi nedreptatea dusă pînă la capăt? Pe cît de greu este de cules, pe atît de greu este de pigulit, de gătit? Şi atunci, compensaţia este preţul? Cine mai ia urzică, să stea ore la curăţat? Puţinii cunoscători – nişa de urzică e mai rară decît nişa de televiziune de ştiri, şi cu mult mai greu de adunat faţă de nişa de trenuleţe, ori cea iubitoare de Greta Garbo. Clar, trebuie să lupţi din greu, e atît de greu să ai imaginaţie! Păi, cît durează urzica? O lună! Restul anului – imaginaţie, frate! Nişa urzicarilor este greu de găsit, de iubit, de adulat. Că nici ei nu pot duce mai mult de-o lună. În afara idolului, nu poţi adula.
