Sînt tîrguri cu sibieni, ţărani din toată ţara la orice colţ de stradă, cred că, dacă mă uit bine, găsesc un ţăran cu brînză şi la mine-n toaletă. E festival. S-a dat drumul la ţeava cu produse naturale. Nu poţi să-i testezi pe toţi care-s gustoşi şi care-s feicheori.
E mic de tot. Un leu douăzeci, doi patruzeci şi cinci, 10 nouăzecişipatru, 100 nouăzecişinouă. Sînt preţuri la suta de grame. O minciună de două parale care te induce în eroare. Te prinde, te seduce, îţi dă cu leuca-n cap. E mai puţin crudă treaba asta ca şi folosirea copiilor în reclame.
Se ţine bine la vîrsta lui. Merge! Hrănit de neştiinţă, amnezie, plăcut-dulceag. Uite, exemple, cărţile de istorie şi literatură română, Lipscanii şi vintigiul. Puţini citesc, mulţi habar n-au şi nici nu-i interesează, număraţi vor să nu ştie mai mult decît i-ar indispune.
Dom’le, nu-s de găsit în piaţa aia dovleci mici. Numai uriaşi. Am luat bucăţi dintr-unul. Ţăranul spunea că avusese dovleacul cela 40 de kile. Că uite-aşa l-a tîrît cu covorul pînă-n piaţă. Am cumpărat, că era ca o carne, ca un muşchi de vită. Un leu şi douăzeci kilu’.
Adia vînticel de făcea riduri la femei şi tramvaiul greu venea. Şi am luat ieri tramvaiul şi, cum spuneam, am luat tramvaiul. „Mparfumata trei la un leu!“, şi nu trec cîteva secunde, „Puterea Tigrului, plasture tratează genunchi, cot, şale, trei la un leu!“ În tramvaiul 23, duminica. Şi cum linişte nu poate fi, „Clickkk, bă, cumperi?“.
Roşia s-a dus la 3 lei. E gata. De-acu’ e iarnă, ne vine din seră şi din Olandă. S-a dus roşia. S-a instalat gogoneaua. Obraznică. Verde pururi, învelită-n oţet, pătrunsă de zămîrcă. Grasa-n trup jivină, de rotundă ce-a fost tăcută, nevedetă. Iubită de ghiul, iubită de inelele fake.
Îmi cad în cap. E ploaie. Cad pe maşini. Bong-bong. Lovesc la creier. Dau în parbriz. Maronii cu burice decolorate. Cad inutile, dar coapte. Bune doar de un romantism. Nu vorbesc de castanele de mîncat, alea par a avea un rost. M-am oprit acum cîteva zile pe stradă şi le-am privit cum cădeau.
Acum pepenele se duse. Îmi şi pare rău de el. Îl văd aruncat ici-colo, borcănat şi spart. Ignorat. Cum de i-am ratat pe ăştia mulţi? Cum de nu i-am mîncat? Mă văd stînd şi mîncînd din ei, cît de mult, ca să piară cît de puţini. În pieţe stau încă stive. Încă mai strălucesc, trecuţi şi supăraţi.
Ăsta de toamnă mă înnebuneşte. Îl ronţăi haţ haţ haţ borcănat, dar nu-mi place prea gras. Îl ronţăi cum e, în haina lui verde. Îmi place ţărănesc, îmi place necurăţat, îmi place puternic, tînăr, să mi se opună, să-mi spună nuuuuuu în dinţii din faţă şi să mă lupt cu ele în măsele.
Am pus acum vreo două luni motorină de la MOL. Refuz orice card de la orice benzinărie. Uite că am greşit o dată. Tipa de la casierie era ca o mamă. De ce nu vă faceţi, dacă tot puneţi, nu vă costă nimic. Era mama, am cedat. A durat un minut completarea formularului.
3 lei roşii (un kil juma) şi 1 leu dovlecei (3 bucăţi) şi 2 lei gogoşari şi ardei capia amestecaţi (1 kil) şi 3 lei trei funii de usturoi şi 5 lei kilu’ de struguri (scump!) şi 4 lei două kile de cartofi roşii şi un kil de castraveţi şi 1 leu cinci castraveţi iuţi. N-am luat vinete că erau ucigaş de mari.
Planturoasă. Pufoasă. Provincială. Bovarică. Strîmbă. Plată. Uscată. Făinoasă. Crescută. Cu zeci de „copilaşi“ care mai de care mai avortaţi, dar înghiţiţi de foamea de jaguar a trecătorilor. Cauţi chipul ăla tradiţional de ciment şi nu-ţi vine să crezi că pofta crescutului, năvala ruptului, muşcatului, degustatului şterg orice amintire, orice trecut al oraşului cu acoperişurile pudrate de ciment.
Făsui cu gîscă afumată şi-n inima mîncării fiert un boţ de mămăligă. Porc îmblînzit cu ierburi de la Porolissum. Cremă de praz sălbăticit cu zeamă de pui. Cocoş iubit profund, cu tot cu creastă, de sosurile aromate venite din adîncul Imperiului Roman. Creator: Mircea Groza din Zalău. Mărunţel, aducînd a mister Bean cu un ajutor prieten cît Goliat, Mircea Groza „a fost mîncat“ pe malul Dunării, la Cetatea lui Dinescu.
Am 187 de centimetri şi 80 de kile. De cîte ori merg la mare îmi pun mintea cu 5 centimetri şi juma de gram prăjit. Se numeşte hamsie. O comand, o aştept plin de două beri, stau aplecat pe masă, îi simt în nări înotul în ulei, o aud clipocind în ulei, o ştiu neajutorată, inertă, rostogolită pe carton şi venind spre mine pe picioare bondoace de chelneriţă.
5 lei. Ce-mi dă mie statul pentru cinci lei? Aglomeraţia nebună din Bucureşti. Ca nişte cîrnaţi stăm să nimerim drumul înspre Dristor-Ressu-Titan. Mare metropolă e, dom’le, oraşul ăsta. În pas de melc poţi vedea obiceiurile locului: aruncatul ţigării pe geam, aruncatul pet-urilor pe geam, o bătaie în intersecţie, un cap în gură pe dreapta.
„la data de... aveţi de achitat rata dumneavoastră la credit. Asiguraţi fondurile necesare.“ Este vorba de UniCredit Ţiriac. Regulat sînt umilit cu acest mesaj. Regulat, la data salariului, am aceşti bani în cont. Excepţie de vreo trei-patru ori n-am avut aceşti bani.
E un second-hand japonez, descoperit de mine în tufişurile Casei Presei Libere. Suzuki. De ce îmi place? Că-ntr-un an de zile, după ce zăcuse alt an în tufişuri, mi-a mers ceas. Vă vine să credeţi? Cum s-o las, dacă ea nu m-a lăsat? Şi nu m-a lăsat la drumuri lungi şi urîte. Aşa se face că săptămîna trecută m-am dus să-i fac un bine maşinii.
La colţul Carrefour cu lactate, un nou produs lactat. Promoţie! Mănînci gratis. La colţul de mezel, mezel. Promoţie! Mănînci gratis. Ciuguleşti de ici, de colo, ieşi plin. Ieşi sătul. Eşti aranjat pe ziua de azi. Ce faci mîine? O iei de la capăt. Ciugulitul face bine. Mai tai din banii zilei.
e Azuga la juma. Mă uit în ghidul Billa de cumpărături şi descopăr stupefiat că se poate şi mai ieftin. Berea Cozia 3,19 la pet de doi litri. Azuga o bei în companie. Stai la crîşma de pe Blănari şi mai priveşti la o gagică, mai la o tinereţe. Îţi iei două chiftele şi o pîine de la „Împinge tava“ Argentin şi om te-ai făcut pe o zi.
N-ai ce face cu 10 lei. Abia de mai poţi să trăieşti cu 50. Nesigur eşti la 100. Denominarea n-a adus cheful de a încinge încă o horă a banilor. Banii cu cifrele lor aiuritoare ne seduc. Apoi, intră la apă, dispar. Dar în aşa fel încît să nu ne prindem. Priviţi meniurile restaurantelor.
Duminică mă duc să pun motorină în maşină. Nu era grav deloc. Stresat de scris, de „minciunile“ pe care trebuia să le debitez iarăşi la gazetă, zic să fac pauză. Merg la benzinăria de cartier. Pun benzină şi pun şi pun şi pun şi pun. La un moment dat urlu: „Motorină!“. Pusesem benzină în loc de motorină.
Mi-ar plăcea să am un butic-crîşmă în care să gătesc şi să vînd tot ce mişcă-n jurul meu, inclusiv sufletul, moartea, umbra, anxietăţile, durerile, mobilele, trădările. Aş face o supă de tăieţei cu suflet pentru prînz. Ieftin, 6,50 lei. Un sufleu de conopidă cu anxietate.
şi am luat caise şi cireşe de la cea mai îndepărtată tarabă din piaţă. Era lîngă carne. Priveam spre falitul colţ cu chestii greceşti şi aveam sub ochi taraba cu peşte şi mă bătea-n culoarea cozii privirii galantarul curajos al curcanilor.
Zi de naştere. Serbată în Constantin Brâncoveanu. Tort este. Lumînări ioc. Mare greşeală. A mea. M-am zgîrcit: bă, e prea scump aici la torturi, hai să iau de la supermarketurile de la mall-ul City din Brâncoveanu. Şi mă duc după lumînări. Şi caut la Billa.
SALARIU FIX 15-25 MILIOANE sau comision 50-70%, bonusuri, exclusiv fete, pt. locatie Metrou Romana, decoruri placute, camere digitale, plasme Panasonic, cabina de dus in camera modelului. Suna acum!
Plec luni, ba, nu, marţi de la redacţie ca să iau un medicament. Şi unde să caut dacă nu lîngă Universitate, unde mi-e teritoriul? Bun, intru în farmacia de pe Academiei, de sub coloane, şi ce credeţi? O plictisită îmi răspunde, aceeaşi plictisită îmi dă medicamentul, sătula asta îmi cere 6 lei, îi dau, javra însă imediat se trezeşte: n-am mărunt.
M-am uitat zilele trecute la retragerea subvenţiilor de la căldură. E clar că nu-mi mai permit să stau la bloc decît furînd, dînd în cap. Se triplează preţurile la întreţinere. Din trei milioane, voi plăti treişpe. Dar, pe de altă parte, trebuie să nu mai fiu un asistat de către stat.
Visez să însoţesc pe ultimul drum produsele pe care nu le-am putut „înghiţi“. Vă daţi seama că produsele astea n-au cunoscut nici lumina supermarketului? Plimbate ici-colo, pînă cînd sînt distruse. Produse fără suflet, aruncate în lumea focului fără sentimente.
Mănăstirea Snagov. Zi de duminică. Verdeaţă. Lac. Ţigănime pe drum. Să văd şi io minunea: mormîntul lui Vlad Ţepeş. Şi sar pîrleazu’ şi ajung la pod şi trec şi podu’. Şi ajung iar pe tărîmul fericirii: verdeaţă, linişte, apă de jur-împrejur. Plutea duhul lui Înger, nu al lui Vlad.
Păi, simplu: ce vedem acum ca fiind căpşuni sînt falseturi. Verzi pe dinăuntru, cojoase ca nucile şi mai ales închise în cufere mici de plastic. Apetisante, dar nimic comestibil. Nu e o noutate că sîntem păcăliţi. Uite, pîinea puzderie făcută de supermarketuri e o făcătură. Pe ce se bazează?
De ce? Păi, ce faci cu calul? E pacoste. Am fost zilele trecute la Strehaia, hotarul copilăriei mele. Şi vorbeam c-un om ce arunca un ochi pămîntului meu şi brusc îl văd supărat: îi sună telefonul. Vreo zece minute a perorat. Dar mai rău: n-a mai avut chef de nimic.
Mi s-a prăbuşit dulapul cu haine. Ce-i de făcut. Găsesc un meşter. Şi meşterul mă duce la Dedeman. La Dedeman nu aveau nu ştiu ce cuie, şi nu taie fierul. Mă întreb cît te costă să pui un punct de tăiat materialele. Să umbli aiurea cu ditamai fierul prin Bucureşti e ţigănie.
E salata verde de care n-am mereu chef. Un leu-trei lei şi gata, ai înghesuit salata în punga de plastic neagră. Dar, salata, salata luată automat, să fie în casă, nu are nici un sens, fiindcă salata se duce-n două zile. Şi mi se întîmplă să privesc zilnic salata verde, cu un sentiment de culpă.
Duminică am luat din Norilor: usturoi, cartofi şi mere. Aşa că am mîncat cartof prăjit cu usturoi şi mere desert. Duminica mea de 8 lei, total. Habar nu am dacă e bio, eco, mă doare şi-n cot, de fapt, aşa că am savurat ţărănia mea. Practic, 3 cartofi, 1 leu jumătate, 2 lei – merele.
Azi-dimineaţă m-am dus în Piaţa Traian să-mi iau halca de carne. Şi m-am dus, lunea, ca de obicei, la CrisTim. Salamul săsesc este preferatul meu. Supărarea mea a fost că, luînd un kil şi ceva de carne de porc, mă pune naiba să miros carnea. Mirosea, puţea. De ce oare? Nu ştiu. Plătisem. Mi-am luat banii-napoi.
Există zeci de feluri de ouă. Tu ştii care te face om? Nu. Nici eu. Din care din aceste ouă poate să iasă puiul puterii tale de a fi, puiul imaginaţiei tale? Cred că din nici unul. Nici unul nu este colorat cum ştim, portocaliu, ce tu ştiai că e gălbior? Nu, nu este gălbior, este portocaliu, rău portocaliu.
Ce nesimţiţi! Sărăcia devine lux. Incredibil! Ţăranii au ridicat preţul la kil. „În limba română, «cartof» derivă din germanul Kartoffel, cuvînt care derivă prin intermediul limbii italiene din latinescul tuber («umflătură»). Originar din Chiloè, arhipelag al Pacificului, la sud de Chile, Patata incaşilor a fost importată în Spania şi în ţările din sudul Europei către 1540.
Nu există Paradis decît la Ploieşti. Mergeţi în Hala cea mare. Cercul tarabelor de carne, de la măţăraie la organe. Cercul peştelui diabolic deadreptul prin icrişoare şi bucăţile cu solzi. Cercul discret al brînzetului şi laptelui. Şi-n sfîrşit, linia pieţei. Săptămîna trecută era coadă uriaşă la lapte proaspăt: 3 lei.
Delimitare clară: Doamnei-Calea Victoriei-Splaiul Independenţei-Hanul lui Manuc-Brătianu-Doamnei. Indiferent ce spun unii-alţii, aşa au hotărît cîrciumarii-minţile-simplificările-istoria. Ce-a fost? Negustorie şi cîrciumărie. Aşa e acum Lipscaniul: cîrciumărie. Peste 100 de cîrciumi de toate mărimile în dărăpănăturile Lipscaniului. Jos chef, sus balamuc.
La intrare n-am rezistat şi mi-am luat un cîrnat uriaş cu 5 lei şi ceva. După aceea, ce văd? Zeci de oameni cu cărucioare stînd în jurul tarabelor cu fructe şi legume. Nu-nţeleg. Oamenii nu mişcau. Priveau în gol. Mi-am luat două portocale-o lămîie şi-am întins-o.
Nu ştiu cum, m-am trezit la roata maşinii cu ghiocei. Cu un ţigan care voia să-mi dea ghiocei. 5 pacheţele – 5 lei. Un pacheţel – 2 lei. Ciudată logică. Şi cum m-am enervat, am demarat. Atunci, omul m-a alergat şi mi-a dat 5 cu 5 lei.
5 lei este vinul roşu de casă la Clubul Ţăranului Român. Dur la început. Ca un bărbat sănătos. Blînd apoi pe gît. Ca o mîngîiere de bărbat curat. Tandru. Ca un bărbat fără gînduri ce-şi mănîncă pomana porcului aburindă proaspăt.
Nu ştiu nimic despre preţul benzinei. Nu ştiu cum se calculează. Habar n-am ce conţine benzina. Sînt cel mai uşor de manipulat. Cum nu ştiu de ce costă 1 leu o pîine. Cum nu ştiu de ce zboară cocorii. Nu ştiu. Şi dacă mi s-ar spune răspicat, nu m-ar interesa pînă la capăt, n-aş putea să susţin o chestie, fundamental şi fanatic.
În 2011, dacă vii dinspre bulevardul Brătianu, eşti întîmpinat de muţenia Lupoaicei, statuie copie a celei din capitala Italiei, Roma, şi de lătratul viguros al găştii de cîini vagabonzi cît Lupoaica de mari – Moleculă, Gorică & co. De continui, şi eu îţi spun să continui, ia-o cu grijă pe străzi cu reguli niciodată respectate.
Miercuri am rămas interzis. Locul unde mă tunsesem în octombrie cu 12 lei s-a dus dracului. M-am uitat minute în şir la anunţul de pe uşă şi nu-nţelegeam ce mi s-a întîmplat.
În piaţă toate anotimpurile sînt binevenite. Primăverile şi toamna par nestatornice, se ascund după arşiţele verii şi gerurile iernii, căci sîntem la cîmpie. Plouă sau ninge? Frigul te pătrunde pîn’ la os. Frig ce-ntîi te tulbură. Şi se vîră-n sîn.
Zgribuliţi, mîncaţi de leţcaie stau ţiganii în termopane. Scot nasul şi te-ntreabă: te servesc, boierule? Eu fug cînd mă-ntreabă aşa. Poate boierul acesta florar mi-o da floarea mai cu moţ, cu banu’ mai mic. Dar eu fug. Şi mă las cucerit de limba mieroasă a unei femei.
Mă vedeam. Eram cu ditamai coşul plin în mijlocul supermarketului. Toate îmi trebuiau, dar, de fapt, deşertăciune, puteam trece Crăciunul cu puţine lucruri din ceea ce aveam în coş. Un brad, un milion. Mult. Dar nu pot trece fără brad.
te ştiu la un loc luminos şi de aceea uite-mă vorbindu-ţi de Obor, Piaţa Obor, locul considerat de tine o voluptate, că-i ieftin, în Bucureştiul ăsta. Drumul de la tramvai la piaţă este împresurat de Coco, maistrul de fermoare, şi clonele lui. E ca şi cum lumea întreagă s-a umplut iremediabil de zimţi.
Eram în Piaţa Rîmnicu Sărat săptămîna trecută. Luasem cu o sută de mii: conopidă, varză, ardei gras, un kil de cartofi. Şi eram tare cumpătat şi ţanţoş că uite cîte luasem eu cu una sută mii. Eram mulţumit de mine că nu luasem cu 80.000 kilu’ de ardei gras şi mă rotisem de jur împrejurul pieţii şi găsisem omuleţul care lăsase la 60.000 kilu’ de ardei gras.
