M-am dus să schimb uleiul maşinii
E un second-hand japonez, descoperit de mine în tufişurile Casei Presei Libere. Suzuki. De ce îmi place? Că-ntr-un an de zile, după ce zăcuse alt an în tufişuri, mi-a mers ceas. Vă vine să credeţi? Cum s-o las, dacă ea nu m-a lăsat? Şi nu m-a lăsat la drumuri lungi şi urîte. Aşa se face că săptămîna trecută m-am dus să-i fac un bine maşinii. Credeţi că-i poţi fi recunoscător ieftin? Nu! Mecanicul a început să se uite la ea ca la felul şaişpe. Bun. O roată nu vă mai ţine. Cablul de ambreiaj nu vă mai ţine. Filtrul de ulei, filtrul de polen, filtrul de motorină, plăcuţe de frînă, aia, ailaltă, uite una, uite tot, uite, nu e, de ce nu e, acuşica se rupe, merită renovare, merită uitare, aşa ceva nu există.
Total? Douăj’ de milioane pe puţin. Nu, nu, nu mai mergeţi cu ea, sînteţi inconştient, sînteţi mort dacă o scoateţi din garaj acum. Vreau doar schimbul de ulei. Nu, uite, nu merg nici becurile. Faza lungă? Nu, a scurtă. De ce? V-au mîncat şobolanii cablurile. Da, ăsta da argument, şi mi se arată ditamai cuiburile în maşină. La asta mă cutremur şi accept să mi se facă şi curentul. Total patru milioane. Aşa mai merge. Maşina devenise o rablă sub ochii mecanicului. Asta mă durea. Asta mă înspăimînta. Un lucru util şi plăcut devenise în zece minute de cercetare ştiinţifică un jeg, o bombă cu ceas costisitoare. Poate au dreptate mecanicii, poate maşina chiar merită reparaţii de acest fel. Poate însă nu ne jefuiesc în halul ăsta.
