De ceea ce îmi pare rău

E salata verde de care n-am mereu chef. Un leu-trei lei şi gata, ai înghesuit salata în punga de plastic neagră. Dar, salata, salata luată automat, să fie în casă, nu are nici un sens, fiindcă salata se duce-n două zile. Şi mi se întîmplă să privesc zilnic salata verde, cu un sentiment de culpă. O am, dar n-am chef de ea. Şi n-am chef fiindcă salata cu ulei şi sare şi lămîie e festin, îmi vorbeşte despre dragoste, iar salata ciorbă cu afumătură mă aruncă pe culmile disperării. Aşa că-mi trebuie timp pentru salată, timp pe care, cînd o cumpăr, nu-l am. Cum să împaci timpul lui „cumpăr să fie-n casă“ cu „săptămîna asta n-am timp nici să respir“? Nu, nu poţi, şi-atunci salata e victima nevinovată. O plimbi prin frigider de colo-colo.  

O bagi în sacoşa neagră ca la execuţie, să n-o mai vezi, să moară singură într-un colţ al nimănui şi, cînd o alungi, o ştii împuţită, la capătul puterii ei. O bagi în sacoşa neagră ca la execuţie, să n-o mai vezi, să moară singură într-un colţ al nimănui şi, cînd o alungi, o ştii împuţită, la capătul puterii ei. O bagi în sacoşa neagră ca la execuţie, să n-o mai vezi, să moară singură într-un colţ al nimănui şi, cînd o alungi, o ştii împuţită, la capătul puterii ei. O bagi în sacoşa neagră ca la execuţie, să n-o mai vezi, să moară singură într-un colţ al nimănui şi, cînd o alungi, o ştii împuţită, la capătul puterii ei. Şi o arunci la coş. Şi coşul – la ghenă. Şi unde se mai duce salata ta? Tu, cel care ai luat-o ca să fie, pe ea cea născută ca să te hrănească.  Of, salato, în ce timp ai nimerit, aşa înfoiată, aşa verde şi mîndră!