Ce-aş vinde eu?
Mi-ar plăcea să am un butic-crîşmă în care să gătesc şi să vînd tot ce mişcă-n jurul meu, inclusiv sufletul, moartea, umbra, anxietăţile, durerile, mobilele, trădările. Aş face o supă de tăieţei cu suflet pentru prînz. Ieftin, 6,50 lei. Un sufleu de conopidă cu anxietate. 7 lei. Meniul de prînz ar fi cel mai ieftin din oraş. Bineînţeles, cu astfel de lucruri nevăzute mă vînd şi n-oi rămîne cu nimic. Păi, nu sînt altceva decît conopide, sufleţele speriate, spanace, carne de vită – un pic, de porc – mult, de oaie – infim, de pui – prea mult. Vinul roşu sec le însiropează pe toate, fără noimă şi religie.
Aş mai vinde cireşe din Piaţa Şulea, unde-i 6 lei kilu’. Împreună, ofertă unică, aş oferi gratis toată istoria foamei din vremea comunismului şi istoria consumerismului pînă-n vremurile noastre. Unii nu vor găsi măslina, prazul, dar vor descoperi din plin mediocritatea, tăcerile, absenţele, cartoful, orezul, pastele. Se vor amuza cu bîrfele, şuetele, borşul din tărîţe şi inimile de pui. Balmoşul e firesc să-l servesc, aşa cum napii sînt bineveniţi. Oh, cum de-am uitat de tarhon? Sau de gutui? Da, astea le-aş pregăti cu amnezie. Nu le pot da plăcere. Nu, nu le ştiu destul. Mă bucur de ele, rar cînd le găsesc pe lume. Înstrăinarea îmi vine mănuşă de bucătar. Aş trage-o în pesmet şi şniţelul mi-ar fi tocmai gata. Astea toate. Aş păstra doar iubirile mele şi absurdul existenţei, pentru astea chiar că nu există MasterCard.
