5 lei
este vinul roşu de casă la Clubul Ţăranului Român. Dur la început. Ca un bărbat sănătos. Blînd apoi pe gît. Ca o mîngîiere de bărbat curat. Tandru. Ca un bărbat fără gînduri ce-şi mănîncă pomana porcului aburindă proaspăt. Nimic nu-i e străin acestui vin. Omul, cărnăraia lui, viaţa şi moartea. Îl ţin minte toată viaţa şi toată moartea de acum vreo trei ani. Şi de atunci îl tot încerc cu gîndul că va scădea, că-l voi învinge. Nu, niciodată, nici o clipă. Vinul e egal lui, nu se înfruntă cu bicisnici. Ştiu că era de cartea mea. Şi mi-am lansat-o şi printr-o pomană pentru sufletul maică-mii, sufletul cărţii vieţii mele. Şi cu îmbucăturile lui Adi Darabană şi cu cîntecele lui nea Gigi Melody am stat în umbra vinului acestuia. Ştiu că l-am băut ca pe apă, cu lăcomie, şi am început să vorbesc singur cu vinul.
Amintindu-mi de copilărie, de scrierea şi necruţătoarea dezvăluire a rufelor nespălate din trecutul meu, avîndu-le la masă pe toate prietenele mamei şi pe doamna Mihaela Mihai, blonda zeiţă teve a copilăriei mele, lăsîndu-mă alintat prieteneşte de mîinile lui Adi, de băcănie, şi Gigi, de clape alb-negre, m-am dus cu vinul acesta pînă-n fundul sufletului. Nu există viaţă mai frumoasă şi infern decît ăla în care să-ţi vezi laşităţi, mieroşenii, potmoluri, jevroşenii, micadoare, mărunţişuri, idealuri, utopii, muieştenii, tricuri. O lume de lături. O lume de mahala. Ce vreau eu? Ce nu vreau? Astea toate le ai. Şi vinul acela într-acolo mă duce de cîte ori îl beau. Îl urmăresc să-l înving, să simt nu ştiu ce nuanţe pe care el să nu le cuprindă. Şi uite-l, uite-l, e în picioare. La 5 lei, de nici nu ştiu că există.
