Regulat primesc mesajul:
„la data de... aveţi de achitat rata dumneavoastră la credit. Asiguraţi fondurile necesare.“ Este vorba de UniCredit Ţiriac. Regulat sînt umilit cu acest mesaj. Regulat, la data salariului, am aceşti bani în cont. Excepţie de vreo trei-patru ori n-am avut aceşti bani. Aşa că un robot îmi trimite regulat acelaşi mesaj. Cu nesimţire, cu nepăsare, ca roboţii. Regulat primesc scrisori, felicitări, promoţii de la bănci cu care am lucrat pe vremuri şi în contractul cărora am bifat clar căsuţa: „nu vreau corespondenţă!“. Urăsc băncile astea. Se vorbeşte de grija faţă de client. De fapt, nu există nici o grijă. Funcţionari făcuţi pe vremea boom-ului imobiliar n-au cap, au maţe, şi alea petrecute între ele. Scrii tone de hîrtie adunate sub formă de contracte ca să fii bătaia de neglijenţă a lor. Nimeni nu se uită pe ce scrii tu, nu contează că tu eşti detaliul universului lor, nu.
Eşti înşurubat brusc într-un mecanism bolnav de piar, marcheting care nu te protejează, nu-ţi dă satisfacţie, îţi dă zeci de motive să fugi de lumea asta bancară. A cămăşilor sinistru de albe la guler. Băncărimea asta n-are trecut, n-are viitor, ea este a lui azi. Îi merge, îi curge, hai-hai! Eroarea nu e în mine, e în ghemul ăsta de nătărăi rostogoliţi de vremuri şi puşi să execute, fiindcă altfel li se taie salariul, le mor creditele „preferenţiale“, li se distruge poziţia iluzorie. Aţi auzit vreo revoltă a funcţionarului de bancă, în favoarea sa, să nu mai umble bezmetici şi fără cap sau, în favoarea mea, clientul? Nu. Nu veţi auzi niciodată. Sînt vai de capul lor. N-au nevoie să gîndească. Ei au proceduri.
