Taică-meu vroia pîinici, aşa că am oprit la un Mega Image. Cînd vrea un om pîinici nu poţi să rezişti şi îi iei pîinici. În plus, nu-s zgîrcit, aşa că iau pîinici. Pîinici: 2 ori 8,39. Iaurt: 8 ori 0,90 egal 7,20. Apă plată: 3 bucăţi de 5 litri 10,32. O pungă oxobio: 0,35. Pe scurt: 53,93.
ABSOLUT acum aducem la comandă nisip, pămînt, evacuare moloz, mobilă, lemne, preţuri mici.
ABSOLUT orice transport de mobilă, avem încărcători, avem tîmplar, pentru demontat, montat, auto 3,5 t, 5 t, 7,5 t, debarasăm lucruri mobilă, pentru dus la groapa de gunoi, Gică.
Atenţie! Roşiile nu mai sînt ce au fost. Gata, sezonul lor s-a încheiat. Urmează cărnoasa de Spania, de Olanda, de ce vreţi voi, dar voluptuoasa de cer şi soare e pe ducă. Sera va produce-n continuare ce ştie ea mai bine, dar am ţinut să aduc acest ultim omagiu organic, bio, eco şi de alte prosteli acestei roşii gustoase, ce se rupe de toamnă, acum, parcă mi s-ar rupe din suflet.
Are vinuri de Urlaţi. Dar mai are ceva: preţuri peste sutademii pe vinul în sticlă. Pentru mine Urlaţiul nu înseamnă decît vie dusă, terminată. Ce vin să-mi dea mie Urlaţiul? Astea două le-am simţit în magazin şi astea m-au mînat să ies cum am intrat. Erau sticle pe rafturi şi preţuri şi un iz de boască. Şi vînzătorul care mi-a prezentat calm ţările cu vinurile din rafturi.
De vreo lună jumătate trăiesc cu doi dovleci pe balcon. Mi-i dăduse taică-meu de la ţară: ia-i, fă-i băiatului plăcintă şi chip cioplit de haloin. Şi i-am tot ţinut, m-am tot lovit de ei. Zilele trecute hop şi haloinul. Tai capacele de dovleac şi mă trezesc cu ziduri goale, fără miez.
O imagine de-o secundă ieri, la un semafor. Stau în maşină cu ochii beliţi pe roşu şi văd gutuiul din fundul grădinii bunicilor mei. Atît. Azi caut gutui în piaţă. Uite-mă după piatra asta prăfoasă în pieţe. Uite-mă în Traian. Nici gînd. „La ce? Nu se vinde.“ Uite-mă în Oborul ăsta moluit: „N-are mama că ţi-ar da. Nu mai am gutui că mi-o murit“.
Nu există. Cu dovleacul nu am nici o amintire în afară de cea porcească. E dovleac? Dă-l la porc. Şi cred că nici acum nu am o dovadă clară a măririi lui între papilele mele gustative. Mor după seminţele de dovleac. Şi mănînc, fur, iau de pe unde apuc cîte o pungă şi sparg cu nădejde şi miracol.
În piaţa asta, băgată între blocuri şi case cenuşii şi dărăpănate, intri-ieşi fără gust. „E de toate“ dar de cîte ori mă plimb mă simt păcălit, urît, călcat în picioare, cu alimente în desagă şi cu toate astea frînt, furios pe ceea ce am cumpărat. Ţăranii nu-s.
Dar mai jumătate decît leuşteanul era făcută baba înghiţită de paporniţă. În mijlocul trotuarului din faţa Big Berceni. Şi era cu nasul în leuştean, şi-n mărar, şi-n ţelină – frunze. Nu ştiu ce drac mai aranja la foile alea, încă verzi şi treze la unu de prînz. Era baba ca pe bucata ei de pămînt. „Hai, mai ia o legătură să fie leul.“ Unde te duce ispita asta? În ciorbă.
Piaţa Rîmnicu Sărat 2 este chiar lîngă Complex. De cînd n-aţi mai auzit asta: „Mai pun o ceapă să iasă leul?“. De niciodată. Fructele, legumele nu sînt perfecte decît în moartea lor, în cerul nostru de gură, învelite-n mirodenii, făcute terci pentru paradis. Nici preţul lor nu este mereu egal, mereu întreg. Nu este decît infinită fracţie. Cred că ceea ce m-a învăţat supermarketul a fost să iau cu bucata din lucrurile din care-n viaţă luam cu kilu’.
O bătrînică mi-a cerut 1 leu pe grămada cu usturoi. Patru căpăţîni, cu foiţa răvăşită, cu miezul usturoiului pe ici-colo înţepat. Ce-i de făcut? Eu am făcut: i-am dat leul, i-am luat usturoiul. Eram în faţă la Hypermarket-ul Real, ora 11, sîmbătă.
Ah, şi 2,4 lei kefirul de la multilact-picătură de sănătate. Enervantă această minte de pe urmă, dar aşa e-n piaţă, iei una-alta şi pînă-acasă uiţi. Eu ce iau peste leu, uit. Pusei maşina undeva, că era sufocant duminică în Progresului!
Ce-s alea trufe? Ciuperci, zi-le, dom’le. Păi, ciuperciile sînt azi, mîine nu sînt. Ce, sîntem chiar orbi? Nu vedem că nu putem pompa iarăşi mai mult decît putem duce? Priviţi în jur şi vedeţi că nu putem face nimic. Dacă nu-s bani, lăsăm şi drumuri, şi tot, şi stăm pe ciuci şi ne vedem de treabă, ce-i de făcut alta? Că dacă nu te dai cu ăla e rău, dacă te dai, te judecă oamenii.
Turiştii sînt rătăciţi la noi şi mai mult la picnic vin, din împrejurimile care ştiu. Vedeţi, peste ţară se lasă o uitare a istoriei fiindcă lumea este plecată şi, unde nu e plecată, e abrutizată de criză.
Sîntem în perioada contestaţiilor. Am lansat licitaţia pentru patrucincidoitreidoi400 liniuţă 4Lucrări de construcţii de renovare a conductelor de apă şi 45232400-6, Lucrări de construcţii de canalizare de ape reziduale şi 45232420-2, Lucrări de construcţii de staţii de epurare a apelor reziduale şi 45252120-5 – Lucrări de construcţii de instalaţii de tratare a apelor.
Am paralizat pe harta lumii. Nu spun că Bragadiru nu are tradiţie, vezi cultura Bragadiru, încă din cele mai vechi timpuri, dar cultura veche nu ţine de foame, nu poate fi altfel decît este un om care mi-e strămoş la a şaptea generaţie şi să mă înţeleagă decît dacă acela e extraterestru şi împărtăşeşte din viaţa mea, altfel, nu poate fi decît un fals om care nu mă ajută. Nu avem ce face cu tradiţia?
Acum vreun an şi ceva, preoţii de-aici m-au acuzat de a fi de partea penticostalilor din comună. A fost o pîră ordinară, aceste suflete rătăcite, care nu ştiu ce este măsura, mă acuză pe mine că le spun oamenilor să se ducă unde le e bine. Adică, oamenii sînt legaţi la ochi şi nu văd că unde le e rău nici nu sînt ajutaţi.
Este simplu: numai cine nu are gîndul la carte nu trece clasa. Îndeosebi romii au această problemă. Sînt nevoiaşi, nu au timp de şcoală, şi cum şcoala e pe termen lung – pe viaţă cum se spune – ei nu au chef să stea locului nici opt clase.
Sîntem atinşi cu toţii de banda lui Floricică, un cap mafiot deosebit de temut. Floricică este un ţigan trimis acasă din Italia, a venit dumnealui cu avion special plătit de statul italian, şi acum ne fură tot ce avem. Şi poliţia nu face nimic, nimic. Este o stare de agitaţie împotriva acestui bandit.
Braşovenii s-au impus prin dubla lui Marinescu (34, 62). Pentru învinşi a punctat Mate Joszef (81). Este vorba de meciul de baraj pentru Liga 3 dintre SCM Braşov şi CSF Zagon Păpăuţi. De ce a pierdut Păpăuţi calificarea?
Bucuria noastră cea mare este castrul şi izvoarele termale. Natural sîntem dăruiţi de Dumnezeu, dar că nişte cetăţeni sînt certaţi cu legea, că pur şi simplu nu se pot abţine să facă rău, asta ţine de civilizaţia fiecăruia. Nu, nu, să ştiţi că sînt oameni civilizaţi aici în Mehadia. Nu mor cîinii cînd vor lupii.
„Dacă noi nu am păţit-o, cine? Şi acum ne uităm la oamenii ăştia din Moldova, săracii de ei. E un făcut, ca o ţară ca a noastră să fie în halul ăsta de inundabilă. Nu e loc unde să nu vină apa. Oltenia, Moldova, la noi aicea. Nu ştii nici ce să faci"
A sta lîngă o biserică în care vezi dumnezeirea aşa de aproape e un dar dumnezeisc şi lumea noastră posacă şi profană ar trebui să accepte acest detaliu. Lumea a făcut că înainte de Primărie să fie Dumnezeu creat şi, de aceea, un împrumut al criteriilor de viaţă austeră ar trebui să ne anime. Bilanţul pe lunile anterioare arată că nu am ales corect priorităţile şi, în lipsa unei alegeri, a trecut timpul şi acum nu mai avem bani nici de salarii.
De ce nu s-a zugrăvit şcoala în Apa Neagră?
Zugrăvirea şcolii a fost prevăzută între cheltuielile comunei noastre trei ani la rînd. Asta înseamnă că s-a făcut chiar foarte bine. Aparenţă.
De fapt, ce s-a întîmplat?! Niște băieți cu ateveurile s-au plimbat prin sat. Sătenii din Valea Adîncă su-au iritat împotriva lor și i-au apostrofat. Ce au făcut ei? S-au înjurat şi s-au înarmat. Ateviştii, mai rău decît sătenii, şi i-au bătut.
Păi, noi nu avem decît curent. Gaze nu, apă de la puţ. Sîntem ecologişti. Hahaha. Iar de acum încolo, ce să ne mai aşteptăm, că doar nu s-o pogorî acum tot binele peste noi. E criză, stăm şi noi în aşteptare
Au vreo legătură vechea aşezare dacă şi satul de azi? Nici o legătură. Sîntem oameni săraci, abia ducem lingura la gură, ne este nouă de istorie? Au venit unii că de ce nu avem grijă de conacul Coţofenilor, mata – că de ce n-avem grijă de daci. Dar de noi cine are grijă? Nimeni. Stăm pe şanţuri şi aşteptăm să cadă para mălăiaţă.
Sîntem la capătul puterii noastre biologice, ca neam? Nu, eu cred că nu. Dar dacă trăim prost şi lumea îşi ia tălpăşiţa, nu, nu mai putem vorbi de viaţă, de continuitate pe aceste pămînturi.
Adică, ce vroiam să spun, dacă nici nu se ştie de OZN-uri, cum putem fi noi luaţi de ozenişti şi duşi departe? Noi, din Botoşani. Ha, ha, ha, am glumit. Cînd treceţi pe la noi, la un pahar de vin?
De ce nu se face nimic în privinţa electrificării întregii comune? Păi, sîntem mulţi bătrîni, pe la noi nu se rătăceşte nimeni că sîntem departe de naţională.
Vorba este veche, din perioada interbelică, unde la Măicăneşti a funcţionat un grup frumos, cuminte şi neasemuit de tineri intelectuali şi elevi de liceu.
De ce raţele pot trece prin punctul „La răscruce“ şi oamenii, nu?
Conform bugetului aprobat se va remedia situaţia abia anul viitor. Am fost loviţi de inundaţii acum doi ani. Nefiind nici eu, nici primarul în graţiile Consiliului Judeţean, nu ni s-
Localitatea de obîrşie a Marelui Will este aşezată în mijlocul Angliei. Coborîm în staţia de tren, un fel de haltă, dar cu rezonanţe istorice. Din gară pînă la Shakespeare Center faci cam cinci minute de mers pe jos. Toate drumurile duc la… Shakespeare.
Bilet de avion Cluj-Londra via Budapesta, dus-întors, compania Malev, luat cu trei luni înainte, preţ 81 de euro, din care 73 de euro taxele de aeroport. Superofertă.
Grecia – ciorba de fasole şi chifteaua plină cu brînză telemea de la Delphi; caracatiţa la grătar de peste tot; moschari stifado, adică viţel cu ceapă mică, întreagă, cu un sos făcut cu roşii, scorţişoară, oţet; kokoretzi – un fel de drob, dar fără prapor, sub formă de frigare, cu lămîie şi ulei de măsline, şi ciorba de miel de Paşte în Mikonos; şi peştele, orice peşte – că oricum nu mă pricep –, oriunde în Grecia, în special pe malul mării; cel mai bun souvlaki din lume în sudul Peloponesului,
Pe la începutul anului 2009 ne-am gîndit că ar fi o experienţă interesantă să mergem în excursie la Veneţia, la carnaval, într-un week-end prelungit. Nu ştim de ce, aşa ni s-a pus nouă pata.
Am început să schiez mai mult împinsă de la spate şi la propriu, şi la figurat. Tatăl meu, braşovean fiind, simţea în fiecare an chemarea muntelui şi ca atare mă căra după el pe diverse pîrtii, mai grele sau mai uşoare, că era un simplu derdeluş, ca Bradul, sau o faţadă de zăpadă şi gheaţă, pîrtia Kanzel. Am început, recunosc, cu schiuri cu legături.
Primul taxi l-am luat dimineaţă, la ora 5,30, pentru a ajunge la Gara de Nord. Ne-am bucurat astfel că vom reuşi să ajungem la timp pentru a prinde trenul, dar ne-am mai „bucurat“ şi de muzica house pe care tînărul taximetrist o asculta înainte de ivirea zorilor.
Cîndva, prin toamnă, m-am culcuşit cu neştire de altceva la subţioara Ardealului, dată cu deodorant de lemn crud, de bălegar, de boabă de strugure strivită în teasc şi amirosind a pîine coaptă în frunză de varză pe vatra din curte.
Sîmbătă, ora 8,30, drum ca-n palmă, frig. Parcă stă să vină vîjul. Uite ninsoare blîndă şi mută. Aşa stînd vremurile în Sinaia, iau copilul şi-l duc pe Kalinderu, în Buşteni.
Cristian Preda e uichendist.ro
Prima călătorie. Unde? Senzaţii, mirosuri
Primele călătorii de care îmi aduc aminte – la Predeal şi la Mangalia. La Predeal, era iarnă şi aveam gutui în fereastră, iar din expediţia de la mare ţin minte drumul lung de la casa gazdei pînă la plajă. Impresionantă a fost şi prima călătorie în afara României, pe care am făcut-o în 1990, la Praga şi Budapesta. Mirosuri şi senzaţii de Europă centrală: clădiri somptuoase, art deco, curăţenie, bere şi vin alb, gulaş.
Nu-s în stare decît să mă minunez. Nu, nu am memoria clădirilor, a statuilor. Dacă n-ar fi fost pozele, n-ar fi fost nimic. Mă minunez cum stomacul grăieşte. O zi şi încă o zi am lăsat să-mi vină mintea la cap.
Aproape de Ostrov e Păcuiul lui Soare. Numele e de civilizaţie inexistentă pe vreo hartă. Şi aşa şi pare. Insulă scăldată în mijlocul Dunării, insulă ce taie Dunărea, Păcuiul lui Soare, după unii cercetători, chiar cetatea Vicina, a fost un port de secol X. Din măreţia de atunci s-au ales numai pietroaiele. Pietroaiele vechi sînt învelite-n frunze de toamnă sau în ape cît pomii. Nu poţi ajunge acolo decît pe nişte serpentine lungi, prin nişte pustietăţi cu fereastră spre Dunăre. Să nu te opreşti
De ce călătoresc? Fiindcă se poate. E voie. Am prins şi vremea cînd nu se putea, cînd nu te lăsau nici în Bulgaria, dacă nu erai membru de partid (deţin dovezi, martori şi documente ale unei experienţe personale din 1988). Într-un fel, dar numai într-un fel, lucrează aici şi ispita fructului oprit. N-am avut voie? Ia să mă dumiresc din ce motiv, ce anume n-ar fi trebuit să văd. Dar călătoresc şi din sfînta curiozitate, căreia i se adaugă plăcerea de-a mă lăsa surprins.
Grea încercare! Pleci din România anului 2009, post-alegeri prezidenţiale fraudate din două părţi, în decembrie, pentru un uichend la Paris. Îţi doreşti distracţie, lumini, sclipici, pate de gîscă, muzee, spectacole, cumpărături!? N-ai timp de toate, dar odată ajuns în mijlocul Parisului te trezeşti parcă în faţa unei oglinzi în luciul căreia te autoevaluezi. Parisul te obligă parcă să îţi găseşti un standard mai înalt decît acasă, te preţuieşti mai mult, mergi mai drept, cu privirea sus. Uiţi d
Spre Constanţa e drept şi caraghios. Şi e de la început la sfîrşit. Drumul prin sectorul 3, sectorul lui Negoiţă, e lins, e miere, e plăcere. Fără groapă, fără cusur....
