Unde-i uichendistul?

La Cernăuţi

Nu-s în stare decît să mă minunez. Nu, nu am memoria clădirilor, a statuilor. Dacă n-ar fi fost pozele, n-ar fi fost nimic. Mă minunez cum stomacul grăieşte. O zi şi încă o zi am lăsat să-mi vină mintea la cap. Să nu-mi mai vorbească doar sucul de mesteacăn şi promisiunea grătarului de sălbăticiuni ale Ţucăi, şuba Anişoarei, borşul roşu, vodca cu ardei iute şi miere. Sînt învins de ele. Încerc să scot cuvinte din desfătare. Şi încet-încet extrag Cernăuţiul.

Copleşitoare bulevarde şi clădiri. Te lovesc undeva în creier. Nu au blîndeţea Vienei ori farmecul Budapestei. Nu. Lovesc. E atîta lărgime în drumul de la vama Siret la Cernăuţi că te transformi, te faci mic vrînd să fii mare, să acoperi cu o pătură pustiul Bucovinei ucrainene. Aici, psihic, nu se putea naşte un Batman. Întinzînd mîinile să escaladeze clădirile, ar fi cuprins între deşte numai aer. Intri în clădiri? Eşti un nimic.

Muzeul Ţinutului Natal? Înspăimîntător. Se-ncepea cu animale împăiate şi se ajungea la o înghesuială de lucruri fără nici o personalitate. Şi o femeie tare de ispravă povestea, custode fiind, că aşa se vrea, că nu poţi să muţi un fir de păr fără voie de la autorităţi şi că, la fiecare „deschidere“, au fost înghesuiţi cîte un Mircea cel Bătrîn ori Ştefan cel Mare, dar cu inscripţii vădit vagi, inutile.

Universitatea din Cernăuţi mi-a luat piuitul. Urieşească. Sadoveanu de cărămidă.

Ia şi tu un „cincizeci“, o vodcă, adică, şi stai şi ascultă.

Crasna e românească. Deşi numele-i este slav. Crasna = frumoasă. E atestat de pe vremea lui Alexandru cel Bun. Ştefan cel Mare – se spune – aici a dat prima bătălie, la 17 ani.

Malanca înseamnă o gaşcă de prieteni care, mascaţi, se hotărăsc de Anul Nou să ureze satul.

Acestei găşti i se adaugă un om mai înstărit dornic să dea bani de Malancă. Nu de măşti, ci de mese peste mese, pentru punerea la cale a Malăncii, mîncare şi băutură pentru satul care se adună în ograda lui la plecarea Malăncii.

Malanca e condusă de un Căpitan. Ins cu autoritate. Cu vocea şi fluierul dă semnalul de intrare şi plecare în/din ograda gospodarului şi tonul dansurilor.

Satul e împărţit pe coturi. Şi e ruşine ca un cot să nu aibă Malanca lui. Doar Huta n-are Malanca.

Huta e plină de ucraineni veniţi să lucreze în Crasna pe vremea sovieticilor. Ah, nici ţigănia n-are Malancă. Ţiganii stau la margine şi colindă cu pluguşoare ori alte colinde. Mai mult ţîncii, pe mîncare.

Altfel: fiecare om are rolul lui şi-şi face masca. Cotul Putnei are urşi de piei. Pe Trăjean sînt urşii de paie, cei făloşi. Şi-n rest, urs de rogoz, iarbă de pe malul Siretului, Sireţelului – rîuri ce trec prin Crasna.

Malanca. Primul dans. Dansul Moşilor şi Babelor. Cum prind un Vasile, sar pe el să-i facă glume porcoase. Apoi, vin Regii şi Reginele. Căiuţii. Iuflele şi Jidanii.

Vedetele sînt urşii. Urşii de paie. Costum făcut din paie şomoioage, prins cu sfori şi construit pe dimensiunile unui om ce mişcă muntele ăsta de paie. Şi ritmul, şi vorbele mutării ursului din loc vin toate:

„Ia ridică talpa-n sus

Să se vadă că-i de urs

Că-i de urs tăpălăgos

de unde boala te-au mai scos

Aşa negru înşeuros...

Şi sus-sus, ursule, sus

Cît mai sus...“