Pepenele trecut, roşia făloasă
Acum pepenele se duse. Îmi şi pare rău de el. Îl văd aruncat ici-colo, borcănat şi spart. Ignorat. Cum de i-am ratat pe ăştia mulţi? Cum de nu i-am mîncat? Mă văd stînd şi mîncînd din ei, cît de mult, ca să piară cît de puţini. În pieţe stau încă stive. Încă mai strălucesc, trecuţi şi supăraţi. Rătăciţi, vreunii oameni în anotimpuri poate-poate mai cumpără vreunul. În ţărînă e pepenele. Pe tarabă stă roşia făloasă. Cît juma de pepene. Nu, roşia ieşită din tipar îmi dă fiori, n-o pricep, nu-i pot da de leac. Ce sens are? Mă sperie, n-o iau, n-o vreau în faţa ochilor, îmi dau seama cîtă materie umflă roşia. Cui îi trebuie? Roşiile astea megalomane, nesfîrşite, greu de împieliţat. Pentru o roşie de-asta n-am sentimente de cuprindere. Nu vreau s-o văd. Nu-mi vine s-o mănînc.
Pepenele merge sub leu şi roşia mare merge spre 3 lei. E vedetă roşia, nu vezi alta ca ea. Va pieri şi roşia, n-o s-o mai vezi. Pepenele nu mi s-a părut anul ăsta snob şi trufaş. Roşia, da. Anul ăsta am mîncat puţin pepene, dar l-am nimerit. Zeama m-a bucurat. Anul ăsta mănînc multă roşie, dar nu de-asta mare. De aia mică, cît ceapa, cît boţul de brînză, cît chifla. Şi pe alea le-am nimerit aiurea. Verzi la coadă. Pierdut în cruzime. În verzitură. Mică şi verde. Anul ăsta. Baban şi nimerit. Pepenele, anul ăsta. Respingătoare lume a roşiei ratate, aleasă de mine. Savuroasă nimerire a pepenului ales de mine.
