Castane, gratis!
Îmi cad în cap. E ploaie. Cad pe maşini. Bong-bong. Lovesc la creier. Dau în parbriz. Maronii cu burice decolorate. Cad inutile, dar coapte. Bune doar de un romantism. Nu vorbesc de castanele de mîncat, alea par a avea un rost. M-am oprit acum cîteva zile pe stradă şi le-am privit cum cădeau. Se dezghiocau singure şi picau. Natura din cercul ei de sus lovea trecătorii. Puţini se fereau, puţini ştiau ce-i aşteaptă. Unul a-njurat că i-a zdrelit maşina. Era un castan cuprinzător, bătrîn şi castana a venit de departe. Poate dacă aş fi avut simţ civic, n-am deloc!, aş fi înconjurat castanul cu afişe: „Cad castane! Ocoliţi!“.
Am preferat să privesc ploaia de cocoloaşe grele, gălăgioase şi am preferat să văd cum îşi sparg capul ultimele urme de vară pe trotuar. Peste două zile au venit ploile şi vijeliile toamnei. Aşa că am căscat gura la acest spectacol fără bani, spectacol pe lîngă care am trecut cîteva zile indiferent. Şi acum nu-mi vine să cred că m-am oprit, nu-mi vine să cred că nu m-am uitat după castana ce mi-a trezit imaginaţia, castana bocănind pe trotuar şi care mi-a vorbit: „opreşte-te, priveşte-ne!“. N-am luat suvenir nici o castană, darmite castana aceea. Fiindcă, de la un timp, nu-mi mai vine să pozez ca japonezii tot ce-mi iese în cale. Prefer să-mi las imaginaţia s-o ia razna. Ce-o mai fi şi asta?
