Cînd te arunci să citeşti o ştire,
un mizilic, după care ţopăi de pe un site pe altul, te loveşte o perdea de publicitate. Zdravăn îţi dă un upercut. Nu ştii unde să-i găseşti capătul, nu ştii unde-i este butonul de închidere, icsul ce-l închide. După ce te dumireşti că te lupţi cu un balaur invizibil, că instinctele tale de vînător sînt insuficiente, realizezi enervat ce-i aia perdea de profit. A site-ului, a firmelor ce-şi pun perdeluţe de-astea. Şi enervarea sporeşte. Sigur, nu se poate fără, înţeleg. Sponsorizarea e mama evoluţiei, dar despre perversitatea posibilităţilor de închidere a perdelei vorbesc. La început, icsul ce-nchidea reclama era mare, vizibil, în colţul din dreapta. Acum javra de ics e mică, meschină, de găsit cu lupa.
E pusă unde nu te aştepţi şi, chiar cînd îl găseşti, greu îţi răspunde sau, mi s-a întîmplat, nu-l nimereşti şi-atunci te plesneşte reclama, aluneci în mlaştinile produsului. Îţi blestemi zilele şi-ţi dai peste mîini. Înjuri. Ăsta să fie rostul perdelei de reclamă? Aversiunea faţă de produs? Trecem prin criză, bugete mici de publicitate, restrîngere pe produse şi locuri de promovare „muc şi sfîrc“, nu? Adică managerii lui peşte, care ani de zile făceau pe deştepţii pe bugete uriaşe, azi încă nu-i văd căzînd din copac. Nu reinventează decît mizeria, agăţatul perfid. Unde-i perdeaua prietenoasă? Unde-i reclama personificată? Managerii, publicitarii, clar: încă nu şi-au luat-o peste bot. Vă spun io: nu e criză decît atunci cînd înţelegem că sîntem oameni. Are vreun sens să ne conducă minţile fără cap, ce alt scop nu au decît să le alergăm noi lor icsurile? Nu cred.
