Crăciunul-Anul Nou
Salivezi cînd vezi abundenţă. Iubeşti ineditul. Ciuguleşti din forme şi culori ce parcă nu le mai prinzi în viaţa ta. Oh, ah, yummy, mamă, ceeşticopil, dambla. O apocalipsă lovind într-o minte necoaptă. Dar ce fericire pentru orişicine! Îmi mărturisesc instinctul dezlănţuit de a mă bucura de forme, culori, arome, dulceţuri, zdrăngănele, zdrăngănici. Apoi, îmi mărturisesc că nimic nu-mi ia capul în halul ăla încît să şi cumpăr. Da, îmi îndes în sacul minţii tot felul, după care mă bucur că am puterea să nu cumpăr. Mă bucur că nu cumpăr. Că n-am tărie. Aşa cum, plecînd în călătoriile ultimului timp, nu-mi mai vine să pozez-filmez ca pe vremuri. Fiecare chestie, gata, flashuiam şi pozam. Acum prefer memoria. Trădătoare. Rea. Capricioasă.
Prefer să-mi fiu singur aparat. Să-mi fiu singur Crăciun şi An Nou. Să nu depind de lume. Să mi-o asum, înghit, precum şarpele mîncînd un elefant. Prefer digestia înceată, să devin singur un brăduţ, drăguţ, plin de ce-am văzut-adulmecat-mirosit. Un sac de întîlniri, nu unul de posedare. Şi parcă mă simt iluminat aşa, de efemere bucurii înăuntru, eu, cel gol, lemn prinăuntru, nemobilat prea tare de caracter ori de scaune pliante de casă. Uite, stau şi behăi ca prostul cu mine despre unde oi fi mîncat bine anu’ ăsta, unde oi fi văzut globuri minune anu’ trecut, unde oi fi băut vin roşu, ce-oi fi iubit, ce-oi fi uitat, ce-oi fi înrăit, ce-oi fi omorît, ce-oi fi minţit, ce-oi fi amăgit, ce-o fi cu mine? Ehe, cred că pur şi simplu trebuie să-mi pun ochelari de aproape. Nu mai văd şi mă dau mare că mă văd în interior. Ha-ha-ha.
