Cum am rămas io fără pantaloni 10 zile
Ca în multe cazuri, cînd mă apucă, mă apucă, nu glumesc. Păi, da. Nu mai vreau să-mi cumpăr nimic nou, aşa că pun mîna pe vechituri şi le dau o patină nouă. Poate oi cîştiga peste un timp mai bine. Aşa că mă strîng din cheltuieli reparîndu-mi pantofii, vreo cinşpe perechi am dus o dată pantofarului de la etajul zece şi omul, murindu-i mama, m-a ţinut vreo două săptămîni de iarnă în pantofii mei de mort. Acum, uite, mi-am luat pantalonii evazaţi-demodaţi şi am mers la croitoria mea din apropiere să mi-i refacă, după ultima modă. Şi i-am luat pe toţi vreo şapte. Doar că o croitoreasă dulce, cu aluniţă criminal, mi-i ia, dar nu mi-i mai dă.
Uite, au trecut zece zile şi io umblu în aceiaşi doi pantaloni ce mi-au rămas în casă. Greşeala mea că am vrut să mă reformulez complet deodată. Croitoreasa zice: dom’le, avem de lucru. M-am hotărît să fiu al dracului marţi, cînd mi-a dat un nou termen. Acum îmi zice cu reproş: dar nu mi-aţi lăsat telefonul? Vă sunăm noi. Nu doamnă, îmi vreau pantalonii repede, că atunci cînd mi-aţi băgat acul în bulan, n-am urlat, sperînd că veţi face treaba bună şi la timp. Mai bine urlam de durere chiar dacă nu m-a înţepat rău, ca să mă ţină minte şi să-mi dea pantalonii la timp. Mîine spăl o pereche, i-am pătat. Ce mă fac cu o pereche dacă nu-mi dă croitoreasa pantalonii? Am dat 60 de lei. Mai trebuie să dau 60. Pe ajustat pantalonii doar. Acum mi se pare o avere. Fiindcă nu-mi dă pantalonii. Sînt invizibil pentru ea. Trebuie să urlu marţi.
