Ogoya Nengo & The Dodo’s Women Group, On Mande, TAL Music, 2016. 

Există păreri care susţin că vocea şi versurile n-au ce căuta în muzică. Nu-i pasă nimănui de grijile şi rimele vreunui cîntăreţ – dacă are ceva de spus, să şi le scrie undeva, eventual într-o poezie. Muzica trebuie să fie sunet manufacturat şi inginerie sonoră, iar vocea e doar un ingredient al trişorilor care bruiază experienţa audiofilă cu vorbe în vînt. Acest punct de vedere e tradiţional în rîndul fanilor muzicii compuse inginereşte (jazz, clasică etc.), dar de la o vreme e vociferat şi cu privire la muzicile pentru norod, inclusiv la cea electro-dansantă adresabilă cu precădere şoldurilor. Vocea dispare treptat şi din muzica de club, pe măsură ce aceasta se specializează pe „ascultarea cu trupul“.

Istoric e uşor de demonstrat că în astfel de puncte de vedere avem de-a face, de fapt, cu o uzurpare. Muzica a fost întîi voce şi abia pe urmă sunet produs pe căi artificiale. În spaţiul world music şi în leagănul african al umanităţii se practică încă forme muzicale primordiale pentru care instrumentele sînt cel mult decoraţii sonore. Cîntăreţul se foloseşte de muzică în scop oratoric pentru a relata poveşti, pentru a formula evaluări ori avertismente.

Ce anume are de spus Ogoya Nengo pe albumul On Mande rămîne în bună parte un mister de desluşit de către antropologi. Poporul din care se trage e comunitatea est-africană Luo, etnie veselă (ni l-a dat şi pe Barack Obama) cunoscută pentru exercitarea cîntatului la orice ocazie socială – nu doar la obişnuitele nunţi şi ceremonii religioase, ci şi în scop terapeutic, pentru a marca evenimente sportive, pentru a uşura muncile casnice ori în sprijinul retoricii declaraţiilor politice. Multe lucruri s-ar schimba şi la noi dacă luările de cuvînt în Parlament ar trebui cîntate.

Ogoya Nengo a învăţat să cînte în timp ce ieşea cu vitele – un bun indiciu cu privire la felul în care s-a născut muzica însăşi. Genul pe care ni-l prezintă pe puţinele materiale disponibile (în ciuda unei cariere de peste trei decenii în scena locală a Kenyei rurale) se numeşte „dodo“ – muzică de petrecere consacrată în cadrul ritualurilor de fermentare a berii la care femeile îşi alină plictisul cîntînd pe margine, în timp ce bărbaţii beţi se iau la trîntă în competiţii sportive improvizate. În Occidentul alb, muzica acelor locuri a mai ajuns prin intermediul lui Ayub Ogada, editat şi reformatat cu grijă pentru urechile noastre sensibile (vezi coloana sonoră a filmului The Constant Gardener). Ogoya Nengo ne este oferită într-un format mult mai brut – iniţial prin înregistrări cîrpite de doi turişti nemţi pasionaţi de obscurităţi folclorice (Stefan Schneider şi Sven Kacirek, care acum trec drept producători ai albumelor Ogoyei), iar recent prin acest album mai bine ambalat care conservă totuşi spiritul live al muzicii dodo şi nu prezintă semne de cosmetizare în studio.

Antreprenorii care au adus-o pe Ogoya Nengo în Europa i-au organizat şi unele versiuni remixate pentru zbînţuială techno. Există în muzica de club un subgen menit să transpună delirul dansului tribal primordial în urbanismul tehno-modern, deci legătura nu e forţată – dansul tribal are acelaşi context ritualic ca şi destrăbălările noastre de week-end, însă pentru asta se bazează pe structuri rudimentare, dominate de percuţie. Vocile intense ale Ogoyei Nengo şi ale îngînătoarelor ce o însoţesc sub numele The Dodo’s Women Group se pierd în astfel de răstălmăciri pe care unii le găsesc necesare pentru a aduce veterani world music în atenţia generaţiei Soundcloud. Rămîne esenţial contactul live cu astfel de cîntăreţi instinctuali, care şi-au conceput muzica pentru comunicare nemijlocită, în absenţa oricărei practici şi posibilităţi de editare ori producţie.

Ogoya Nengo & The Dodos Women Group vor concerta la cea de-a doua ediție a festivalului Outernational Days, desfăşurat între 7-9 iulie în Grădina Uranus din București. Mai multe detalii la facebook.com/outernationaldays.

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.