În fiecare an, Barometrul de Consum Cultural realizat de Institutul Naţional pentru Cercetare şi Formare Culturală ne arată care sînt preferinţele publicului, care sînt practicile de consum cultural, gradul de satisfacţie, tendinţele generale. E un instrument de măsură util mai ales pentru că o mare parte din sistemul cultural românesc este subvenţionat, finanţat din fonduri publice de la guvern sau de la autorităţile locale. E deci firesc ca, periodic, să verificăm, şi din perspectiva beneficiarilor, adică a publicului, dacă aceste fonduri sînt cheltuite judicios, dacă participarea culturală e pe măsura investiţiilor, dacă strategiile instituţiilor culturale sînt bine calibrate. Am întrebat patru oameni implicaţi în cultura actuală cum interpretează cea mai recentă ediţie a Barometrului, cea pe anul 2016. (Matei Martin)

Pentru că statul român nu e capabil, în ultimul deceniu cel puţin, să cartografieze, evalueze sau zice-se cum se zice infrastructura şi oferta culturală reală, ne-au mai rămas în viaţă sondajele de opinie. Un fel de părerologie. Naţională. De pildă, „românii“ sînt de părere că bisericile fac parte din infrastructura culturală – iar aici e partea interesantă: în Barometrul de Consum Cultural pe anul 2014 n-am găsit să se fi inclus bisericile şi dusul la biserică; ele încep să fie pomenite în 2015, iar acum mersul la biserică e pus pe picior de egalitate cu mersul la cinematograf (pe care-l umileşte de departe prin diferenţa de frecvenţă…). Deci nu e vorba de oameni, ci de opţiunea de cercetare.

Nevoia de teatre şi săli de spectacole e mult mai mare acolo unde ele există deja (în mediul urban) decît acolo unde nu există (la sate) – profund logic, nu poţi resimţi lipsa a ceva despre care nu ştii că-ţi trebuie / la ce-ţi trebuie (concluzie confirmată de faptul că în rural se simte cel mai acut nevoia de biblioteci şi cămine culturale – care fie au existat şi-au fost desfiinţate, fie există în continuare –, adică tipul de infrastructură cunoscută de locuitorii de la sate).

Nu sînt bani să decorticăm sondajele, să aflăm cît e deziderabilitate socială, cum se formează percepţia etc. Peste 80% din respondenţi sînt de acord sau foarte de acord că arta şi cultura fac bine – societăţii şi lor înşile –, doar că aproape tot atîţia sînt neimplicaţi cultural. Din două, una: ori nu se implică pentru că n-au în ce / cu ce, ori declaraţiile despre măreţia artei şi culturii sînt bla-bla. 56% declară că au participat ca spectatori la spectacole de dans – doar că numai mama Omida ştie ce înţeleg respondenţii prin „conceptul“ de „spectacol de dans“, dans modern sau dans clasic. 30% merg la teatru – dar 13% o fac o dată pe an. Unde se duc ei, ăştia 13%, o dată pe an: au teatru în localitate, se duc la spectacolul de teatru de sfîrşit de an al copilului sau numai o dată pe an vine cineva în turneu pe la ei prin oraş (căci la sate ştim că doar teatrele de copii / de păpuşi şi marionete fac turnee)? Şi nici nu mai am loc aici să scriu despre tipul de filtre ce-ar trebui să se aplice percepţiilor despre accesul la cultură al persoanelor în vîrstă (dar în mod cert vecinii mei pensionari cu studii medii nu ştiu ce-i aia hobby – i-am întrebat).

Cu 17% consum de teatru şi nevoia de infrastructură teatrală, cum ziceam mai sus, nu chiar aşa mare, strategia culturală ar trebui să prevadă ori reducerea cheltuielilor publice pentru această ofertă culturală (la limita nevoii de spectacol), ori politici active de creştere a consumului şi participării (consumul e una, participarea e alta; fiindcă teatrele de amatori, cursurile, spectacolele participative etc. ţin, în 99% din cazuri, de iniţiative independente-private, în România, „piaţa“ asta n-o poate măsura cantitativ nimeni). Problema e că nu ştim, de fapt, obiectiv şi factual, cît la sută din oamenii ţării ăsteia au acces la teatru la distanţă de 25-40 km de casă, cine, unde, cu ce frecvenţă face turnee, care este infrastructura minimală existentă în mod real, indiferent dacă e publică sau privată.

Am citit pe undeva disperarea unui altminteri sociolog în faţa faptului că 68% din cei incluşi în eşantion nu au fost niciodată la teatru, „deşi există teatre (…) în aproape jumătate dintre localităţile din România“, şi m-am întrebat de cînd au fost decăzute satele din statutul de localitate. Fiindcă în mediul rural (circa 10.500 de sate grupate în 2859 de comune, la nivelul anului 2011, unde trăieşte 46% din populaţia patriei) nu există nici un teatru, iar din cele 320 de oraşe, doar în vreo 47 există astfel de instituţii sau măcar o clădire numită teatru (în mare, în toate capitalele de judeţ – cu rocada Bîrlad în loc de Vaslui –, dar la ce ne ajută că statistic există 0,5 teatre la 100.000 de locuitori cînd, faptic, în Bistriţa şi Teleorman nu există nici unul?). Ochiometric, cam 30% din populaţie are teatru la îndemînă, iar procentul e net tras în sus de cei aproape 10% din cetăţeni care stau în Bucureşti, nu de distribuţia geografică a infrastructurii. Dar vedeţi voi, copiii moşului, să faci o cercetare naţională despre infrastructură, accesibilitate culturală şi resursele disponibile pentru creşterea ei costă. Şi din cauză că noi n-avem bani, informaţia e dezorganizată, autorităţile/instituţiile locale nu-s foarte vioaie în cooperare (căci oricum le mănîncă de vii birocraţia), despre sectorul independent nu există date şi-n general e complicat, tot ce ne rămîne sînt excursii prin imaginarul poporului. Percepţiile sînt foarte utile, e minunat că le avem, dramatic e că altceva nu prea există. 

Iulia Popovici este jurnalist cultural.