2016 a fost un an bun pentru poezie. În afară de faptul că au apărut cărți remarcabile, au fost demarate și unele proiecte editoriale dedicate acestui gen literar. De pildă, Editura Cartier propune „Cartier de colecție“, o serie de antologii foarte bine realizate, din care au apărut pînă în prezent: Radu Vancu, Cantosuri domestice. Poeme alese, Alexandru Mușina, Regele dimineții, poeme alese de Radu Vancu și Andrei Bodiu, Oameni obosiți, poeme alese de Claudiu Komartin. Selecţiile sînt bine realizate şi oferă o imagine cît se poate de bună asupra celor trei scriitori. Mă bucură în mod deosebit faptul că o bună parte a Epistolelor pentru Camelia sînt repuse în circulaţie, antologia lui Vancu fiind, în opinia mea, cea mai îndreptăţită retrospectivă poetică a unui douămiist.

O plăcută surpriză vine dinspre Nemira. Trado (Svetlana Cârstean și Athena Farrokhzad), Dodii (Florin Dumitrescu) și Sisteme de fixare și prindere (Ștefania Mihalache) au atras atenția mai multor recenzenți, primul dintre titluri fiind primit chiar cu entuziasm de unii. Părerea mea este că nu atît poezia din această carte convinge în primă instanță, cît experimentul și ideea ce au stat la baza scrierii ei. La lectură, am avut sentimentul că pînă și teoria literară / a traducerii se poate sublima în poezie, menținîndu și intactă însă funcția ei de cale de acces. Conceptul de realitate extinsă (deși nu e numit astfel) unifică cele două discursuri întrepătrunse. Realitatea textului capătă diferite dimensiuni pe măsură ce actul cunoașterii prin traducere produce noi „lexeme“, cu ajutorul cărora lumea poate fi numită. Dar numirea e și un act de trădare, de ștergere la limitelor comunicării. Așadar, trădarea e și ea act de cunoaștere, de creație a unei lumi noi (din cuvinte) care e atașată celei vechi, atît de prezentă în carte prin unele mici narațiuni lirice: „În negocierea sensurilor dansăm un dans, ca un cuplu. / Ne ținem de mînă și de umeri. / Stabilim o intimitate. / Încercăm să nu-l călcăm pe celălalt pe picior, / Intrăm într-un ritm comun, / În negocierea sensurilor traducerii fiecare pas este o luptă / cu odgonul“.

Casa de editură Max Blecher continuă să publice nu multe cărți, dar toate una și una. După părerea mea, această editură „de nișă“ este singura din România care reușește să impună sau să readucă în actualitate un autor. Cititorii pot avea siguranța că cine a publicat aici capătă automat girul valorii. Sper să meargă în continuare pe aceeași direcție. Iată cîteva titluri: Într-o zi nu ne vom mai recunoaște (Alexandru Potcoavă), Cînd nu mai e aer (Radu Andriescu), O anumită căldură umană (Vasile Petre Fati), Lolita32 (Livia Ștefan), Dialectica urșilor (Radu Nițescu), Mile End (Ciprian Popescu), Termeni. condiții (sorin despoT) și Casa fleacurilor (Rita Chirian). Dacă Radu Andriescu mizează pe o simplificare a discursului poetic, ajungîndu-se la o rarefiere semnificativă în sine, Rita Chirian încearcă să aducă mai multe moduri de a ajunge la expresivitate în același flux. Textele scurte și tăioase alternează cu altele fluviale care se deschid ca niște delte. Nimicurile, „fleacurile“ unei vieți consumate par să compună împreună o realitate mult mai intensă dacă suportă tempo-uri diverse. Mile End, volumul de debut al lui Ciprian Popescu, e mărturisirea unei neadaptări interiorizate încetul cu încetul, livrată cu o detașare lucidă, în condițiile în care atenția scriitorului se comută continuu de pe o realitate pe alta. Experiența românească și cea canadiană se întrepătrund doar pentru a da naștere unui conglomerat uman fără naționalitate, doar cu un eventual număr de alee: „Te loveşte în plex sinistra linişte a cimitirului din Pipirig. Koneţ filma. Au mai participat: personalul TESA, maiştrii, sudorii, strungarii, lăcătuşii, directorii, lucrătoarele oficiului de calcul, portarii, […] Uzina şi-a mutat producţia de boghiuri în subteran“ („Ziua 77“).

Paralela 45 propune două colecții. Prima, bine realizată și necesară, Opera poetică, dedicată – din cîte se poate vedea pînă acum – scriitorilor generației ’80. În această colecție au apărut pînă în prezent: Adrian Alui Gheor­ghe, Ioan Es. Pop, Aurel Pantea, Liviu Ioan Stoiciu, Emil Hurezeanu, Elena Ștefoi și Ioan Moldovan. A doua, Qpoem, reprezintă efectul editorial al unui atelier de scriere creativă de pe Facebook. Mă gîndesc totuși că a fost mult de muncă la aceste cărți, cel puțin în unele situații. Am văzut „înflorind“ aici cîteva nume care înainte de intrarea în acest proiect îmi păreau mediocre (eufemistic spus). Cîteva cărți mi-au plăcut: Adi Filimon, Sedativ; Andrei Novac, Regula timidității (titlu neconvingător), C. Suditu, Poeme carnivore; Mihail Gălățanu, Devorarea maestrului. Tot la Paralela 45 a fost publicat, spre finele anului, volumul Viață al Magdei Cârneci, o carte demnă de toată atenția.

De asemenea, revin în actualitate şi Ioana Ieronim cu În sunet de joagăr (Tracus Arte) şi Angela Furtună cu Primul meu kaddish. Texte salvate din exod (Integral).

Și Casa de pariuri literare a propus cîteva cărți de poezie cel puțin notabile. Le amintesc pe cele mai bune: Azi cînt Jazz (Mihaela Stanciu) și Picaj (Ioana Miron). Volumul Non Stress Test al Elenei Vlădăreanu – una dintre cele mai bune scriitoare douămiiste – constituie pentru mine o dezamăgire, cu toată „dimensiunea performativă“ a acestuia.

Cartea Românească, la finele contractului cu Poliromul, a publicat Învelit în propriul corp (Denisa Duran), iar Charmides a punctat excelent cu Tișița (Matei Hutopilă), Saturn, zeul (Olga Ștefan), Skurtu, România (Tara Skurtu) și Disco 2000 (Vlad A. Gheorghiu). Dintre acestea, cel mai mult m-a convins cartea Olgăi Ştefan, autoare care, după destui ani de la debut, se întoarce, iată, la poezie. Autoarea practică un discurs dublu semnificativ. Primul e uşor recognoscibil şi ţine cumva de poetica generală a douămiismului. Discursul aluvionar al vieţii de zi cu zi se întretaie cu un altul compus din amintiri la limita suportabilităţii: „fiecare femeie prăbuşită-n genunchi pe podea / în faţa unui maldăr de dovezi care nu-i folosesc la nimic ştie că / dragostea trece ca un piaptăn de os prin părul plin de păduchi / al unei fetiţe trimise acasă / să se tundă periuţă şi să se dea cu petrol / în faţa unei clase întregi de copii cruzi“ (vacanţa de vară).

Semne de sănătate a dat în 2016 și editura Junimea, care, după eoni de amorți­re, propune două antologii din operele a doi dintre cei mai importanți poeți ieșeni ai secolului trecut. Ambele antologii – Instauratio noctis (Mihai Ursachi) și Copilăria lui Ario Paradis (Cezar Ivănescu) – sînt realizate de Bogdan Crețu, care semnează și cele două studii introductive aferente volumelor amintite. Ca ieșean, îmi doresc ca Junimea să-și regăsească identitatea în peisajul editorial românesc actual, fără a-și mai face un titlu de glorie din numele pe care îl poartă.

Se vede clar că, în 2016, poezia a fost și obiectul unor strategii editoriale. E o dovadă că acest gen interesează mult și că editurile au de cîștigat cel puțin ca imagine dacă acordă atenție poeziei. Din punct de vedere valoric, aceasta își negociază oricum singură ponderea pe care o are în anumite contexte, indiferent de politicile și strategiile editoriale.

Nu pot încheia fără să spun cîteva lucruri despre ceea ce reprezintă în opinia mea cea mai spectaculoasă apariție editorială a anului 2016, Sticle pentru minte, inimă și literatură, semnată de Mihai A. Barbu și Ion Barbu și publicată de Charmides. Lucrarea e deja foarte populară în lumea literară (și nu numai), deci nu are nici un rost să o descriu. Nu-i mai amintesc nici pe poeții (foarte mulți) care au răspuns unei provocări insolite, care s-au lăsat fotografiați și au acceptat să-și „joace“ imaginea după „bunul plac“ al celor doi Barbu. Acest eveniment editorial mi se pare foarte important din două motive. Primul – atrage atenția într-un mod insolit, cum am mai spus, asupra poeziei. Al doilea ține de arta în sine a lui Ion Barbu. Disidența lui transcende genurile, le unifică exact prin punctele în care acestea se despart. „Binomul“ Barbu nu propune doar o artă vizuală, ci o adevărată dramaturgie a ipostazelor. Fotograma își conține filmul și povestea, aceasta din urmă fiind livrată concomitent ca poem și caricatură. 

Şerban Axinte este scriitor şi cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide“ al Academiei Române, filiala Iaşi. Ţine rubrica online „Pentru poezie“ pe www.dilemaveche.ro.