Cinematografia e unul dintre domeniile performante ale creației contemporane din România. Cu fonduri (relativ) reduse au apărut destule filme remarcabile, iar la marile festivaluri de filme de artă, producțiile ro­mâ­nești contează mai mereu printre favorite în condițiile în care intră în competiție cu filme produse în sisteme de finanțare mult mai generoase și în spații culturale mult mai influente. „Noul val“ al cinematografiei românești a căpătat, în ultimii zece ani, un binemeritat prestigiu internațional care nu e umbrit decît de penibilele atacuri la adresa cineaștilor care, vezi Doamne, ar fi minimaliști, mizerabiliști sau antinaționali…

Această situație paradoxală ar putea explica, într-o oarecare măsură, ceea ce inițial era de neînțeles: faptul că modificarea legislației care sprijină creația și difuzarea filmelor de artă, adoptată anul trecut prin ordonanță de urgență de guvernul tehnocrat, se blochează acum în Parlament. Dar e mai mult decît o simplă neînțelegere…

Nu putem avea pretenția de la deputați să se priceapă la orice, mai ales cînd vine vorba de o lege într-un domeniu atît de specializat cum e cinematografia. Dar mă aștept din partea membrilor Comisiei de cultură să analizeze și să dezbată pe fond și argumentat articolele unei legi care transformă domeniul în care se presupune că ei ar trebui să legifereze.

Alarmant e și că destinul unui asemenea act normativ depinde, în ultimă instanță, de o decizie a președintelui. Căci, în fond, asta e chemat să hotărască acum președintele, în scrisoarea pe care i-au adresat-o peste 450 de profesioniști din cinematografie. Dar numai dacă președintele o va retrimite în Parlament, legea va avea parte de o dezbatere parlamentară. E oarecum ironic sau absurd că un asemenea dialog nu poate avea loc decît impulsionat de președinte.

Adoptată în noiembrie 2016, după îndelungi dezbateri și consultări cu reprezentanți ai breslei, Ordonanța 91 a fost inițial aprobată tacit de Senat. Acum două săptămîni, Camera Deputaților, forul decizional, a respins-o după primirea avizului negativ din partea Comisiei de cultură. Fără dezbatere. Și fără argumente. Ministerul Culturii și Identității Naționale s-a rezumat la a oferi un punct de vedere negativ, dar n-a mai intervenit pentru a-și susține cauza. Printre altele, modificarea legislativă instituie reguli noi în ceea ce priveşte (co)finanţarea proiectelor cinematografice, inclusiv a co-producţiilor europene, şi prevede mărirea procentului obligatoriu de proiecții cu filme românești în cinematografe, de la 5 la 10%. Conform ordonanţei de urgență, Arhiva Națională de Filme trece, din subordinea Centrului Național al Cinematografiei, în subordinea Ministerului Culturii. Modificarea legislativă era necesară pentru a pune în acord cadrul românesc cu normele europene, dar și pentru a actualiza legea care datează din 2005 cu noul context.

Merită menționat și că, la nivelul breslei, al „industriei“ cinematografice, nu există un acord cu privire la susținerea ordonanței de urgență elaborate vara trecută: interesele particulare par să primeze asupra grijii pentru binele comun. Pînă la un punct, aceste divergențe de opinie sînt de înțeles: e vorba de oameni din generații diferite, cu experiențe diferite, de creatori și manageri care au lucrat în sisteme de finanțare diverse și, nu în ultimul rînd, de artiști aflați în competiție. În ultimele săptămîni, de la primele semne ale crizei, vocile lor au părut disonante, discordante chiar. Pentru un observator care nu cunoaște situația cinematografiei din România, spectacolul nu putea stîrni decît confuzie. În loc să se opună împreună expedierii legii de către Parlament, oamenii ăștia păreau să se certe între ei pe articolele controversate, iar vacarmul produs de ei nu a făcut decît să furnizeze Puterii din Parlament noi argumente pentru a respinge ordonanța. Asta, în condițiile în care există un consens în această privință: vechea lege e depășită, era nevoie de o actualizare.

E prea multă gălăgie în sala de cinema.

Foto: wikimedia commons