Festivalul Interferenţe (ediţia a cincea, Cluj-Napoca, 24 noiembrie – 4 decembrie). 

Înscrisă sub tema străinului şi a Odiseii sale – subiect vast, adus la incandescenţă de actualitatea fierbinte a migranţilor –, această ediţie a Festivalului Interferenţe a propus, timp de 11 zile, 22 de spectacole din 14 ţări în 13 limbi diferite, în marginea cărora au avut loc lansări de carte, discuţii și concerte. O temă veche de cînd lumea, de la textele antice la ultimele ştiri, căci pribegia s-a născut demult, în Europa şi în lume, în marginea războaielor şi a crizelor economice. Era vorba de străini printre noi, dar şi în noi înşine, idee pe care o disecă, în editorialul său, directorul Festivalului, regizorul Gábor Tompa.

Sfîrşit de partidă de Samuel Beckett, pus în scenă de Gábor Tompa la Teatrul Naţional Tîrgu Mureş – Compania „Tompa Miklós“, de care m-am despărţit nu demult la FNT şi l-am regăsit la acest festival, e unul dintre spectacolele care te marchează multă vreme, la marginea dintre fiinţă şi nefiinţă… Fuchsiada, instalaţia după textele lui Urmuz, semnată de Helmut Stürmer, care a beneficiat de privirea complice a „asistentului“ de regie Silviu Purcărete şi de costumele absolut delirante şi inspirate ale Corinei Grămo-ştea-nu, a fost şi ea un moment excepţional pe puntea între aceste festivaluri, de la Bucureşti la Cluj. Fuchs, născut din urechea bunicii sale, căci mama sa nu avea ureche muzicală, a beneficiat de muzica lui Vasile Şirli, unul dintre cei mai inspiraţi compozitori români de muzică de teatru. Am preluat însă festivalul din mers şi am venit odată cu Rinocerii lui Eugène Ionesco, jucat de o trupă bilingvă, Teatrul Naţional din Luxemburg, în regia lui Franck Hoffmann. Formula de debut era interesantă, menită să trezească interesul unui public, bun cunoscător, sper, al textului ionescian, la el acasă. Doi actori, în mijlocul sălii, încep să se certe, cînd în germană, cînd în franceză, discuţia cuprinde sala, alţi actori se ridică şi intervin în discuţie. Este primul act al piesei, Bérenger şi Jean se înfruntă amical, apoi se ceartă vorbind despre posibilitatea apariţiei în oraş a unui rinocer. Spectacolul demarează viu, surprinde şi traversează sala, cortegiul funerar al pisicii călcate de rinoceri aduce delirul colectiv la punctul culminant. Spectacolul se mută apoi pe scenă şi se joacă doar aici, actorii sînt convingători (Bérenger – Wolfram Koch, uman prin defectele sale, şi Samuel Finzi – Jean, agresiv şi irascibil), soluţiile nu mai surprind. La final, Bérenger se regăseşte singur, decis să nu cedeze. De data aceasta, privirea se întoarce clar către sală, rinocerii se ascund printre noi… cercul s-a închis.

În adîncuri, de Maxim Gorki, pus în scenă de Yuri Kordonsky cu trupa Teatrului Maghiar din Cluj, a mobilizat toate speranţele. Un decor impresionant (Dragoş Buhagiar), o schelărie din lemn inversează deja spaţiul, nu mai sîntem în adîncul unei pivniţe, al unui azil de noapte pentru sărăntoci şi declasaţi, ci dimpotrivă, cocoţaţi sub acoperişuri. Ca şi cum toată această lume mizerabilă, ce colcăie de patimi şi de vicii, ar spera cu disperare să se înalţe… Jos sau sus, sîntem mereu la limite, în margine. Spectacolul e jucat în formulă studio, restrîns, şi cere deci o apropiere de public, deşi gradenele nu elimină cel de al patrulea perete, regula de aur a teatrului naturalist. Căci stilul de joc şi desenul spectacolului sînt violent naturaliste, clocotul vieţii, devenit teatru, se situează undeva pe muchia de cuţit a artei naturaliste. Şi rareori entre-deux – vezi soba unde arde un bec cu hîrtie roşie ca semn al focului şi unde Vaska îşi aruncă furtişagurile. Am văzut mai demult un Azil de noapte, montat de Pintilie la Paris. Cu mult înainte de criza refugiaţilor ce străbate Europa astăzi, Pintilie distribuise actori străini, toţi cu accente de tăiat cu cuţitul. Aici se situa deja problema marginalilor, sau a celor veniţi de pretutindeni, a celor de jos… Paradoxul este că Pintilie era considerat în Franţa mediatorul ideal pentru a traduce spiritul rus al unor autori, Gorki sau Cehov, apropiindu-i de spiritul european. Cam acelaşi gen de încredere i se oferă şi lui Kordonsky în România, faţă de spiritul rus al unei opere. Spectacolul său e un excelent produs stanislavskian, agravat de lecţia de la Actor’s Studio, şi care a beneficiat de o trupă de actori formidabili, capabili să i poarte spectacolul pînă la incandescenţă, dar e sufocat de preaplin, de prea „urlat“. Deşi sînt semne ce traversează spectacolul şi care merg mai departe de vîltoarea trăiristă indusă de regizor. Mă gîndesc la gestul lui Luca, jucat de Zsolt Bogdán, calm şi de o mare densitate, ce prevesteşte dintr-un gest scurt, suspendat în aer, gestul actorului, Áron Dimény, şi el extrem de discret, de nefericit, ce se spînzură în final punînd capăt utopiilor… Şi Andriy Zholdak lucrează în exces şi merge pînă la capăt cu provocarea. Dar aici ne situăm pe alt plan. Dacă veţi căuta în Electra, montată la Teatrul Naţional din Macedonia, după texte de Eschil, Sofocle şi Euripide, mitul antic intact, veţi fi dezamăgiţi. Zholdak spunea undeva într-un interviu că procedează cu actorii săi ca un şaman. Şi, într-adevăr, actorii săi par posedaţi, spectacolul e extraordinar de puternic, de posesiv. Un scurt moment cu un cuplu, Euripide, soţ şi soţie (?!), care rezumă rapid în faţa microfonului tema Atrizilor şi şirul lor de crime şi care apoi sînt exterminaţi sălbatic de un grup de adolescenţi, în sunet asurzitor de rock punk, stil Portocala mecanică. Cadrul se lărgeşte, un soi de sală de palat, o bucătărie cu cîteva frigidere, o cameră a copiilor la etaj şi două ecrane suspendate. În fundul sălii, în spatele regizorului, ce urmăreşte spectacolul ca un şef de orchestră, doi cameramani filmează scena şi imaginile – prim-planuri sau detalii – sînt proiectate pe ecran. Chiar dacă jocul actorilor (Electra, extraordinară Daria Rizova) pare sub semnul excesului, controlul e precis, căci fiecare gest e calculat faţă de acest dialog permanent cu camera de luat vederi. Se joacă paroxistic, dar păstrînd spaţii de tăcere, de mişcări lente, care dau o altă dimensiune timpului… Cruzimea se pare că a devenit singura lege, se asasinează în numele dreptăţii sau al religiei. Un Iisus, coborît de pe cruce, o acompaniază pe Electra în durere şi răzbunare. Clitemnestra a ucis copilăria şi, pînă la urmă, este ucisă de Electra, fetiţa de altădată, cu două gloanţe în cap, după care fetiţa pleacă ţopăind inocentă. Un spectacol excesiv, provocator, dacă vă e teamă de metafore ce revin ca nişte pumni în gură sau ca o mitralieră dezlănţuită. Inutil să vă obosiţi peste trei ore de spectacol. Ieşi ameţit, dar, din nefericire, acesta este zgomotul lumii ce bate la porţile noastre.

Declan Donnellan a venit cu Măsură pentru măsură, de Shakespeare, montat la Teatrul „Puşkin“ din Moscova. Lectura e simplă, dincolo de orice speculaţie subtilă, e doar un spectacol politic despre abuzul de putere, despre manipulare. Cu cîteva cîrlige, dar şi cu scheme extrem de clare. În cele trei cuburi ce se rotesc în faţa noastră apar cei trei stîlpi ai societăţii, unde nici Ducele, nici Angelo nu sînt inocenţi: Poliţia, Biserica şi Bordelul. Poporul – mizerabili de tot soiul se rotesc năuci în jurul Puterii. Am văzut acum cîțiva ani, la Craiova, un alt spectacol Măsură pentru măsură, de la Teatrul Vahtangov din Moscova, în regia lui Yuri Butusov. Acelaşi actor juca cele două personaje: în alb, Ducele cel bun, şi în negru, costum modern, cravată, Angelo – tiranul puritan. Dar amîndoi o rîvneau pe frumoasa Isabella, şi totul se sfîrşea de fiecare dată cu o tentativă de viol şi rîsul isteric al victimei. Ideea era clară: tiranul şi ducele permisiv nu sînt decît cele două feţe ale Puterii. Nici la Donnellan cei doi reprezentanţi ai Puterii nu sînt deosebiţi, iar triumful adevărului nu schimbă nimic.

Un spectacol de studio, cu un text minimalist de Saviana Stănescu, jucat de un tînăr colectiv american, JUST Toys Productions, pus în scenă de Gábor Tompa, ca un exerciţiu de stil agreabil şi convingător, a fost Toys: A Dark Fairy Tale. Textul vorbeşte, în cîteva secvenţe scurte, despre terorism, identitate şi chiar visul american, accesibil, dar la fel de consistent ca o păpuşă gonflabilă sau un balon de săpun.

Notele mele se opresc aici, nici celebrul Teatru Sfumato din Sofia, cu un Vis despre Gogol, nici Omul cel bun din Seciuan, pus în scenă de Andrei Şerban, şi multe altele nu mai au loc în carnetul meu de cronicar grăbit. Am plecat cu părere de rău, ştiind însă că Interferenţele lansate la Cluj, în prag de iarnă, vor radia lumina mai departe. 

Mirella Patureau este critic de teatru şi traducătoare, cercetătoare la Atelier de Recherche sur l’Intermédialité et les Arts du Spectacle, CNRS, Paris.

Foto: M. Marin