Nu știu care e rețeta pentru acea călătorie care să te scoată cu totul din rutina, din stresul vieții cotidiene. Călătoria care să-ți împrospăteze privirea obosită de aceleași drumuri zilnice, de același mod de a vedea realitatea din jurul tău. Acea călătorie care te face să-ți oferi un reboot, repornirea de care avem din cînd în cînd atîta nevoie.

Pentru coreenii din Sud, ieșirea cea mai la îndemînă din stresul cotidianului e reprezentată astăzi de o întreagă mitologie urbană a fericirii, susținută de un întreg arsenal: de la retorica corpului aflat în starea de beatitudine, jucată adeseori, și pe care trebuie să o conțină o fotografie-instantaneu (zîmbet larg, gesticulație animată), la cafenelele și ceainăriile foarte colorate care împînzesc orașele ca un miriapod translucid și în care se lasă uitați cu orele, atunci cînd timpul le-o permite. La K-pop-ul plin de strategii ale culorii, ale bucuriei. La mersul în mall-uri. Cînd îi întrebam pe studenții coreeni care mergeau cu burse în România ce le place cel mai mult să facă în timpul liber în București și-mi răspundeau că le place să meargă la mall, prima mea reacție era una contrariată. Ce putea fi mai comun, mai puțin diferit de ce aveau la Seul sau la Bundang decît să meargă într-un mall în București? Unde mai pui că mall-urile românești nici nu se prea compară cu avangardismul arhitectonic al suratelor lor seuleze, cu spectacolul luminozității lor luxuriante.

Nu era, totuși, nimic special în aceasta. Prima formă de ieșit din stresul cotidianului în care se aflau presupunea reconstituirea unor trasee cunoscute. Recunoșteau, în această formă de comunitate, globalizată, subțire, superficială, acea căldură de acasă pe care pierderea într-o mulțime le-o procura zilnic în imensitatea Seulului. Căutau destresarea mergînd pe aceleași trasee cunoscute. O făcusem și eu, o făcuseră și prietenii mei europeni, dar în sens invers, atunci cînd căutam, în după-amieze însorite de octombrie sau mai, lumina caldă a unei terase retrase. Să stai la o terasă înconjurat de lumina caldă a unei amiezi nu este un lucru foarte est-asiatic. Să stai în interioare, mici sau mari, foarte încălzite iarna prin pardosea sau foarte friguroase vara, ascuns de soare, e ceva foarte est-asiatic. În ambele culturi, occidentală și asiatică, călătoria prin care descoperi insolitul, aventurosul, neobișnuitul, vechea retorică a exoticului, interpretată și reinterpretată, domină narațiunile de călătorie de foarte multă vreme. Am căutat-o și eu de atîtea ori, de fiecare dată cînd simțeam că trebuie să schimb ceva în ritmul cotidian, ca oricare dintre noi care caută o ieșire din apăsarea zilnică. E și în aceasta o formă persistentă a mitologiei contemporane a insolitului, a noului cu orice preț.

Cred că am început să mă lecuiesc de acest mod de evadare prin călătorie într-o dimineață de iarnă, într-o stație de autobuz din campusul dintre munți al universității Hankuk (care, ironic sau nu în acest context, se cheamă Global Campus). În dimineața aceea, chiar înainte să plecăm, a început să ningă strașnic, viscolind infernal. Nu era ceva deloc obișnuit pentru iernile coreene, foarte friguroase, dar nu cu atît de multe ninsori. Plecam împreună cu două prietene europene în Thailanda, Laos și Cambodgia, o călătorie pe care o plănuisem înainte de întoarcerea în România, ca un fel schimbare radicală de decor, atît cel coreean, cît și cel românesc – un reboot preventiv. Știam că în aceste țări e foarte cald, că aveam să călătorim cu toate mijloacele de transport posibile, așa că nu aveam de ce să ne luăm cu noi haine groase sau bagaje voluminoase care să ne încurce prea mult. Așa că ne-am luat niște geci destul de subțiri pe care să le putem ascunde bine în rucsac de îndată ce ajungeam în insulele calde. Dar afară era infernal: traficul îngreunat brusc, frig cumplit. Din mijlocul fulgilor viscoliți, imaginile unor plaje retrase din insulele thailandeze ori ale vreunui sat din cîmpiile roșii ale Laosului aveau asigurate deja calitatea de traseu neobișnuit, dar nu țineau deloc de cald. Dar, în acel moment, în stația aceea de autobuz, înghețați și dîrdîind de frig la maximum, așteptînd autobuzul care tot întîrzia și aducîndu-ne aminte de zăpezile mari de acasă, ne-am uitat unii la alții și am început să rîdem din tot sufletul. Eram trei neadaptați veseli, încercînd exoticul cu orice preț și iată că familiarul de acasă ne ajunsese fix cînd nu aveam nici o nevoie de el.

Acea imagine veselă mi-a rămas în minte mai mult decît templele din Luang Prabang și m-a însoțit și aici, în București, ori de cîte ori merg cu cineva drag în aceleași și aceleași locuri care mă fac să mă simt bine. E tot o formă de a o lua de la capăt, călătorind în cunoscut, doar că-i lipsește, de prea multe ori, o narațiune încîntătoare.

Foto: wikimedia commons