Afișele marii expoziții retrospective Egon Schiele pe care o pregătește Leopold Museum din Viena au fost refuzate în mai multe orașe europene. La aproape o sută de ani de la dispariția marelui artist, nudurile sale vexează și rănesc sensibilități. Ceea ce se petrece în legătură cu demersurile de pro-movare a expoziției spune multe despre pudibonderia publicului de azi; și despre cît de departe pot merge autoritățile cu regulile ipocrite pe care le impun în spațiul public. Ceea ce era permis pe vremea lui Schiele este, astăzi, interzis. Libertatea artistică dobîndită de artiști acum mai bine de o sută de ani este pusă, din nou, sub semnul întrebării. Polemica iscată în jurul campaniei de promovare a retrospectivei Schiele e însă utilă. Nu doar pentru că inițiatorii ei au reușit pînă la urmă să găsească o soluție de compromis utilă, ba chiar, din perspectiva comunicării, foarte eficientă, ci și pentru că au opus cenzurii un mesaj puternic, provocator, un îndemn la reflecție.

Oficiul pentru turism din Viena s-a pregătit, încă de acum cîteva luni, pentru ceea ce va fi, probabil, unul dintre cele interesante evenimente culturale ale acestui oraș cu o ofertă oricum abundentă. Marea retrospectivă Egon Schiele de la Leopold Museum, care se lansează în februarie 2018, e genul de eveniment emblematic care ar putea atrage sute de mii de turiști. Acesta e și motivul pentru care Oficiul pentru turism al Capitalei investește într-o campanie internațională. Cel puțin trei orașe europene (Londra, Hamburg și Köln) au refuzat să expună afișele reprezentînd nuduri contorsionate; desenele lui Schiele au fost considerate prea impudice, provocatoare, un atentat la bunele moravuri. Femeia cu ciorapi portocalii și Autoportret nud – lucrări de referință ale artistului – sînt respinse de metroul londonez și de societățile (publice) de afișaj din Germania. Oficiul de turism din Viena a regîndit întreaga strategie de promovare bazîndu-se tocmai pe cenzură. Pe noile afișe, o bandă albă acoperă sexul personajelor din tablouri. „Sorry, au trecut o sută de ani, dar tot e prea îndrăzneț. Dacă vreți să vedeți tabloul integral, veniți la Viena“, scrie pe afișe. Sloganul „#ToArtItsFreedom“ e o versiune actualizată a îndemnului înscris pe Secession, „palatul“ expozițional deschis de Gustav Klimt la sfîrșitul secolului al XIX-lea: „Epocii, arta ei. Artei, libertatea sa“.

Ne învîrtim cumva în buclă? Revenim, după un secol, în același impas? Dărîmăm, o sută de ani mai tîrziu, aceleași ziduri – și încă, folosindu-ne de aceiași eroi? Libertatea artistică trebuie apărată constant. Și, se pare, chiar cu armele cenzurii.

Căci, pînă la urmă, tocmai această (auto)cenzură a redeschis dezbaterea despre artă & libertate. În spațiul virtual au apărut zeci de mii de comentarii sub hashtag-ul #ToArtItsFreedom. Sînt chestionate inclusiv politicile de cenzură ale rețelelor sociale. Ce e artă, ce e pornografie? Ce ar trebui arătat și ce trebuie suprimat în comunicarea pe Facebook? Care sînt limitele libertății de exprimare? Mulți comentatori au observat, de pildă, că în spațiul virtual – care ar trebui să fie zonă liberă prin excelență – o operă de artă precum Originea lumii a lui Gustave Courbet este cenzurată, în vreme ce tabloidele difuzează neîngrădit pornografie, în masă. Comunicarea publicitară (stradală sau televizuală) bazată pe sexualizarea corpului femeii s-a banalizat într-atît încît nu mai deranjează pe (aproape) nimeni. Nudul culcat al lui Modigliani, în schimb, generează grimase dezgustate.

De fapt, nu de cenzură are nevoie publicul pentru a fi scutit de neliniști și tulburări în prezența nudurilor. Ci de educație vizuală. Și asta se dobîndește tocmai în muzee și galerii. Mai multă artă. Și mai puțină pornografie.