Unde ne sînt intelectualii?
Wolf Lepenies, fost rector al celebrului Wissenschaftskolleg - Institutul pentru Studii Avansate din Berlin -, este laureatul din acest an al Premiului Păcii, acordat de Asociaţia Librarilor Germani ca în fiecare toamnă, cu prilejul Salonului Internaţional de Carte de la Frankfurt pe Main. Elogiul îl va rosti, în incinta istoricei Paulskirche, filozoful român Andrei Pleşu. Ceremonia decernării premiului reprezintă punctul culminant al Salonului de Carte şi ea este transmisă în direct de posturile publice de televiziune din Germania. În curs de apariţie la Editura Hanser se află o nouă carte a lui Wolf Lepenies. Volumul duce mai departe reflecţiile asupra rolului intelectualilor în societate, temă abordată şi în cîteva din scrierile anterioare ale ilustrului istoric şi sociolog german. Revista lunară de cultură politică Cicero, o publicaţie la care colaborează personalităţi de primă mărime ale vieţii politice şi intelectuale din Germania, în cadrul ciclului "Viziuni pentru Europa", reproduce fragmentul din cartea lui Wolf Lepenies, pe care l-am citit şi citat fragmentar, glosîndu-l pe alocuri, pentru cititorii Dilemei vechi. Se povesteşte că Jean Monnet, arhitectul vizionar al actualei Uniuni Europene, la origine o prozaică Uniune a Cărbunelui şi Oţelului, ar fi mărturisit, prea tîrziu după cum se vede, că dacă ar fi să reia construcţia de la capăt ar începe cu cultura. Prea tîrziu fiindcă, după ce în perioada imediat următoare prăbuşirii Cortinei de Fier intelectualii s-au angajat cu trup şi suflet în viaţa Cetăţii, mai cu seamă în Ungaria, Polonia şi Cehia, nu liber-cugetătorii, ci birocraţii de la Bruxelles au acum ultimul cuvînt de spus. Cum de s-a ajuns aici? Povestea nu este atît lungă, cît dezamăgitoare... Wolf Lepenies o deapănă cînd pe scurt, cînd pe îndelete, în eseul intitulat Prăbuşirea Europei Centrale, publicat în revista lunară de cultură politică Cicero. L-am citit avînd şi o experienţă est- şi central europeană. Mitteleuropa este un spaţiu mitologic ale cărui frontiere sînt la fel de incerte, pe cît sînt de controversate definiţiile care au fost date şi unui aşa-zis spiritu loci, una dintre ele, demnă de luat în seamă, fiind următoarea: o regiune în care romantismul şi barocul au avut efecte mai durabile decît iluminismul, cu precizarea că supremaţia catolicismului a fost resimţită ca o frînă pusă modernităţii. Credinţa în forţa ideilor şi în eficienţa culturii s-ar mai putea adăuga la alte caracteristici pe care autorul eseului le trece în revistă. Din perspectivă identitară, relevantă este pseudo-definiţia aşa-zisului Homo europaeus, ca fiind cea mai reuşită variantă a lui homo sapiens, constatare dedusă din clasificările lui Carl von Linné. Acestui homo europaeus "îi atribuia savantul suedez, din epoca Luminilor, cel puţin trei calităţi: levis, argutus, inventor, pe care Wolf Lepenies le citează de altfel la începutul eseului său. Europeanul ar fi agil, clarvăzător şi inventiv, calităţi care ar corespunde mai degrabă savantului, eruditului, artistului decît unui zoon politikon. Şi totuşi, politica i-a tentat dintotdeauna pe intelectuali... Lunga listă a intelectualilor victime ale coliziunii dintre morală, politică şi adevăr ar putea fi deschisă de Socrate - detaliu pe care textul eseului nu-l pomeneşte însă. Idealul European, Uniunea Statelor Europene sau în forma actuală şi viitoare - Uniunea Europeană - este o medalie cu două feţe. Îngăduită fie-ne, pe marginea textului, o comparaţie: pajura le-ar putea sugera scepticilor ambiţiile imperiale, iar capul - idealurile înalte. Istoria idealului european este prezentată în crochiu şi completată prin cîteva trimiteri între care şi una la Marx, care credea că idealul se blamează cînd scade interesul faţă de realizarea lui. Dar - deduce autorul eseului - situaţia inversă nu este mai puţin valabilă: idealul păleşte deîndată ce interesele, pe care le reprezintă, au fost atinse. Că idealul european este legat de valori morale distincte este un fapt indiscutabil; că promotorii acestor valori nu pot fi decît intelectualii pare de la sine înţeles, pornind deja de la pomenitul exemplu al lui Socrate. Wolf Lepenies se opreşte asupra componentelor morale ale idealului european, aducînd în discuţie dezamăgirea lui Julien Benda, autorul între altele al volumului Trădarea intelectualilor despre care recent, un text apărut în cotidianul Die Welt, afirma că ar fi "mai actual ca oricînd". La vremea lui, Benda deplîngea slabul angajament al intelectualilor în Liga Naţiunilor după primul război mondial, uitînd însă că aceasta, ca şi Naţiunile Unite, avea mai mare nevoie de funcţionari loiali şi de buni administratori decît de intelectuali. Situaţia nu este cu mult diferită în zilele noastre. Ce le mai rămîne intelectualilor de făcut? În lupta pentru respectarea drepturilor omului ei pot şi azi obţine victorii; nu însă în necesara majorare (sau poate totuşi nu) a taxei pe valoarea adăugată, constată nu fără ironie autorul. Pentru ca să funcţioneze bine, Europa nu ar mai avea nevoie decît de înalţi funcţionari, deduce nu fără amărăciune, în subtext, Wolf Lepenies, pornind de la o observaţie aparţinîndu-i lui Jacob Burkhardt. Şi aşa se face că de facto, azi, Bruxelles-ul nu mai reprezintă decît o Europă a experţilor şi lobby-iştilor şi nu una a intelectualilor. Unde au rămas aceştia? Deşi întrebarea sună ca bine cunoscutul refren al lui Villon despre zăpezile de altădată, răspunsul există: intelectualii s-au pierdut pe drumul istoriei recente şi imediate. Europa riscă acum să-şi piardă şi una dintre comorile ei cele mai de preţ, atunci cînd unificarea politică şi economică se va fi împlinit, şi anume: diversitatea ei culturală. Şi ce s-a întîmplat cu intelectualii rămaşi pe drum? Din moralişti, unii dintre ei au devenit funcţionari ai serviciilor publice. Concomitent cu această "dezertare", fantoma naţionalismului agresiv a reapărut. Intelectualii Europei Centrale şi-au conservat conştiinţa statutului lor special în societate. În ţări supuse de-a lungul istoriei unor hegemonii schimbătoare, credinţa în forţa ideilor şi a eficienţei culturii a rămas puternică, iar spiritualitatea a stat mai degrabă sub semnul ironiei decît al patosului - constată Wolf Lepenies adăugînd încă o precizare demnă de reţinut: utopia nu a însemnat în acest spaţiu central-european atît o formă de evaziune din real, cît încercarea determinată de datele concrete ale realului de a crea o altă realitate, superioară prin forţa gîndirii şi puterea cuvîntului. György Konrad considera că Europa e un continent verbal şi aş adăuga aici că, deşi România, geografic vorbind, nu se înscrie întru totul în frontierele şi aşa difuze ale Europei Centrale, ea satisface criteriile verbale ale identităţii central-europene. În aceste ţinuturi, dragostea şi plăcerile culinare, politica şi literatura erau mai împănate cu citate şi analize intelectuale decît oriunde altundeva - crede Wolf Lepenies - o întreagă bibliotecă atestă justeţea acestei impresii. Entuziasmul de care Europa s-a simţit cuprinsă după prăbuşirea Cortinei de Fier s-a datorat şi intelectualilor, nu în ultimă instanţă tocmai acelora din ţările foste membre ale Pactului de la Varşovia. Un asemenea climat politic, determinat de intelectuali de talia unui György Konrad, Vaclav Havel, Milan Kundera, Bronislaw Geremek, Adam Michnik, nu a mai domnit în Europa de pe vremea procesului Dreyfuss, remarcă Wolf Lepenies, pomenindu-l şi pe Tocqueville, a cărui viziune părea să fi devenit realitate: intelectualii au pus mîna pe putere. Mai mult încă, în această primă fază a istoriei postcomuniste a avut loc o victorie a culturii împotriva puterii - credea Amos Elon, comentînd revoluţia de catifea din Cehoslovacia. Nu au fost Mircea Dinescu, Ion Caramitru, Doina Cornea, Ana Blandiana, Andrei Pleşu, Radu Filipescu (pentru a nu cita decît cele mai cunoscute nume) figurile de proră ale primei perioade a tranziţiei, nu lipsită de dramatism? Vocea lor s-a făcut auzită mult dincolo de hotarele ţării, atribuindu-li-se în Occident, între altele, şi calitatea de a fi fost "conştiinţele morale" ale României... Episodul revenirii intelectualului în postura de erou pe scena politică a Europei Centrale (şi a celeia de răsărit mă simt tentată să adaug, citind eseul) a fost scurt, cultura neputînd suplini, pe termen lung, politica. Eroul s-a transformat în negociator - scrie Wolf Lepenies, întrebîndu-se dacă în viitor nu cumva pe continent se vor ciocni două culturi politice diferite: cea a moraliştilor, fără prea mare experienţă a Răsăritului, cea a experţilor, fără un prea mare interes faţă de chestiunile morale ale Apusului. Într-un discurs susţinut la Harvard University, Alexander Soljeniţîn, citat de Lepenies, avertiza, încă din 1978, popoarele Europei de răsărit şi centrale să nu imite mecanic Occidentul şi să continue în libertate tradiţia care-i atribuia moralistului public, alias intelectualului, un rol central în societate. N-a fost să fie aşa. Procesul însuşi al aderării ţărilor central şi est-europene la Uniunea Europeană a modificat datele problemei. Dacă înainte de 1989 trebuia să citeşti romane, poezii şi drame pentru a înţelege ce s-a petrecut în estul continentului, literatura fiind prin ea însăşi un acquis commun, la sfîrşitul secolului XX (şi începutul mileniului trei, am putea completa ideea), cele 80 de mii de pagini ale acquis-ului comunitar, redactat de autori anonimi de la Bruxelles, au devenit lectura obligatorie a Estului şi Vestului... - relevă Wolf Lepenies, renunţînd el însuşi la patos în favoarea ironiei. Dacă odată cu extinderea Uniunii Europene antiteza dintre politică şi cultură şi-a pierdut caracterul exploziv, vigilenţa rămîne recomandabilă. Eseul se încheie cu o trimitere plină de tîlc la spusele vicepreşedintelui american Dan Quayle despre prefacerile din Europa centrală şi de est, potrivit cărora ele ar fi ireversibile. Dar imediat urmează neliniştitoarea precizare: "situaţia se poate totuşi schimba de la un minut la celălalt".
