„Transnistria?“ „Unde este?“ Răspuns clasic cînd povestim călătoria la Tiraspol. În această regiune separatistă a Moldovei, adeseori numită „placă turnantă a traficului de persoane, de droguri, de arme“, „gaură neagră“ sau „ultim bastion sovietic în Europa“, locuitorii încearcă să aleagă un nou preşedinte. Un eveniment în această regiune uitată a Europei. 

Decisesem, în urmă cu doi ani, că ar fi o idee bună să mă întorc în Transnistria cu ocazia alegerilor prezidenţiale. Mai ales pentru că doream să testez pe propria-mi piele ce înseamnă să „obţii o acreditare şi să intri în Transnistria“. Ocazia s-a ivit anul acesta, cînd Sovietul Suprem de la Tiraspol a anunţat organizarea alegerilor pentru 11 decembrie 2011. Acum, privind în urmă, nu ştiu ce a fost mai dur, drumul pe care l-am parcurs pentru a ajunge acolo sau confruntarea cu această versiune 2011 a Truman Show, care este Transnistria. Iată-mă deci pornită spre Tiraspol, cu prietena şi colega mea de la Presseurop.eu şi Courrier International, Judith Sinnige. Într-o bejenie voluntară pe urmele lui Lenin şi ale acoliţilor săi. Meandrele acreditării şi ale aşteptării sînt acum uitate, şi ne par oarecum logice dintr-un anumit punct de vedere: Cum ar putea fi uşor un drum înapoi în URSS?; Cum ar fi putut fi evident să aterizăm la Tiraspol? Azi nu există încă aeroport acolo. Doar drumuri, drumuri, şi o cale ferată care face tranzitul între Chişinău şi Odessa, dar doar de curînd: eforturile pe care le-a depus Vlad Filat, prim-ministru moldav, anul acesta, cu scopul de a discuta cu fostul preşedinte al Transnistriei, Igor Smirnov, într-o fantastică şi improbabilă diplomaţie a fotbalului, au avut ca rezultat reluarea circulaţiei feroviare pe această linie de cale ferată.

Pentru a păstra măcar o idee din romantismul inerent unei întoarceri în trecut, m-am urcat într-un tren de noapte la Bucureşti. Pe care aproape că l-am anulat pînă în ultimul moment, din cauza îndoielilor asupra securităţii noastre la bord. Dar odată îmbarcate în acest mic „Orient Express“ cu cuşete satinate, toate prejudecăţile s-au evaporat. Bucureşti-Chişinău, timp de 14 ore, cu tot decorul specific unui roman rusesc: covoare persane pe jos şi de-a lungul culoarului, perdeluţe, şef de vagon care a fost într-un fel „mama“ noastră, a tuturor. Lipsea doar samovarul! Am dormit legănate de mersul foarte încet al trenului pînă pe la 3, cînd vameşii au deschis brusc uşa pentru a cere paşapoartele. Apoi, am avut dreptul la un ritual demn de Formula 1: căci în Republica Moldova, parol, nimeni nu intră cu pantofi cu toc înalt, frontiera UE-Moldova se traversează cu şoşoni sovietici. Pentru două jurnaliste din Europa Occidentală, obişnuite să circule în TGV-uri la 300 km/oră, să fii luat pe sus şi să ţi se schimbe roţile timp de două ore şi jumătate este mai mult decît curios! În cîmpia de la Ungheni.

Iată deci ingredientele acestei călătorii „nebune“ şi de neînţeles pentru majoritatea cunoscuţilor sau a fanilor care ne-au însoţit virtual. Pe Twitter sau Facebook, acolo unde am fost prezente constant pe tot parcursul nostru. Catharsis, i-am răspuns unui follower. Dorinţă de a fi prezente acolo unde încă se mai scrie istoria. Retur inconştient într-un trecut care continuă să mă bîntuie încă, din cauza vieţii petrecute în timpul lui Ceauşescu? Dorinţă de a vedea cu propriii ochi ce însemna cîndva o mare parte a Europei, pentru Judith? Nimeni n-ar putea spune cu adevărat.

Media şi media

Ca pentru toţi ceilalţi 83 de ziarişti acreditaţi cu dificultate, din 300 de cereri depuse, sosirea noastră a fost privită cu suspiciune. Şi dacă în tren nu am avut curajul să spunem unde mergem cu adevărat, fotograful care ne-a scos poze la minut pentru a-i mulţumi pe cerberii din Transnistria nu şi-a măsurat deloc cuvintele cînd ne-a făcut scandal. Iar intrarea în aceste teritorii nerecunoscute de nici o ţară sau organizaţie internaţională a fost ubuescă. Pentru a trece aşa-zisa frontieră cu Moldova, trebuie să ai în posesie o acreditare de presă care nu soseşte decît după minimum 12 zile. Nu ne-a fost acordată decît după o lună, în ajunul alegerilor, după multe întrebări logice (motivul vizitei) sau ba (adresa şi telefonul personal al redactorului- şef)! Cu un astfel de interogatoriu absurd ca experienţă, ce-ar putea însemna să fii ziarist acolo, în acea zonă de efervescenţă media: 20 de titluri imprimate, 5 posturi de radio, 5 de televiziune. Există o libertate a presei? Potrivit Marinei Alexandrovna, lucrînd la ediţia transnistreană a cotidianului rus Komsomolskaya Pravda, presa se poate „exprima liber“. Dar este suficientă o privire asupra site-ului publicaţiei sale, în culorile drapelului transnistrean roşu-verde, pentru a înţelege orientarea sa naţionalistă şi pro-rusă. În schimb, Eugen Abramov, student din Tiraspol, dar urmînd cursurile unei şcoli de jurnalism de la Universitatea din Sankt Petersburg, la distanţă, povesteşte că a simţit cenzura în timpul unui stagiu efectuat la o televiziune locală. I s-a dat de înţeles că „ar fi mai bine să nu-l critice pe preşedinte“. Studentul dezamăgit a schimbat deci departamentul de politică internă cu cel de societate. Însă exemplul cel mai evident de lipsă de libertate a presei este fără îndoială cazul lui Ernest Vărdănean, jurnalist care a fost închis pentru „trădare şi spionaj“. De altfel, din 20 de ziare, doar trei se declară a fi „independente“. Unul dintre acestea, Chelovek i ego pravna („Omul şi drepturile sale“), la Tiraspol, a publicat o serie de anchete asupra violării drepturilor omului. Redactorul-şef al publicaţiei a fost victima unor intimidări fizice şi psihice – informează OSCE. Toate celelalte publicaţii sînt controlate de către stat. În realitate, analiştii au tendinţa de a vedea în acest mozaic de media fără prea mari resurse proprii un mijloc prin care autorităţile statului îşi vehiculează mesajele.

Morală şi discreţie

Este surprinzător, la Tiraspol, să vezi cît de uşor este să te apropii de Smirnov şi să-l fotografiezi. Felul în care oamenii obişnuiţi îl percep, ca fiind asemeni vecinului de lîngă casă. Jurnaliştii prezenţi (majoritatea venind din Europa de Est, mai puţin Euronews şi Presseurop) nu s-au aruncat spre el, aşa cum ar fi făcut presa în orice ţară occidentală. Au aşteptat cu calm ca Smirnov să voteze. O rezervă fizică şi verbală, simbolică pentru ascendentul puterii asupra media, dar şi a spiritului postsovietic al unui popor îmbibat cu umilitate şi respect pentru acel care – cel puţin pînă în prezent – le-a garantat independenţa şi sprijinul Rusiei. Nimic surprinzător – afirmă Alexandr Cliuicov, de la Imedia, agenţie moldoveană de presă, specializată în analize şi comentarii. „Oamenii obişnuiţi nu se exprimă, au un mare respect şi chiar frică de putere. Nu şi-ar permite niciodată să scoată aparatul foto în faţa şefului statului.“

Interesantă este şi atitudinea presei moldoveneşti, care a urmărit prea puţin şi cu zgîrcenie această alegere: „Dacă transmitem informaţii de acolo cauţionăm direct existenţa acestui stat“, ni s-a specificat. „De ce m-aş duce acolo? Ce-aş putea spune nou? Chiar dacă Smirnov va fi înlocuit, vom avea un nou Smirnov“ – afirmă Sorina Ştefîrţă, redactor-şef web al cotidianului Timpul. Potrivit ei, Moldova ar face mai bine să se debaraseze de această regiune separatistă. „Este un corp străin în trupul ţării noastre, este vorba despre un alt popor. Independenţa ar fi bună pentru toată lumea. Transnistria este doar un balast, o valiză prea grea pentru a fi purtată şi cu prea multe amintiri pentru a fi abandonată.“ Ea crede că spune cu voce tare ceea ce toată lumea gîndeşte în Moldova, inclusiv clasa politică. Un statut autonom în cadrul Moldovei? „Nu cred că Moldova ar putea întreţine financiar Transnistria, aşa cum o face acum Rusia“ (gazul este gratuit, iar pensionarii primesc o subvenţie din partea statului rus). Lipsa de iubire este reciprocă.

Tinerii sînt foarte rari în Transnistria, iar şomajul din rîndul lor este deja de 20%. Adulţii sînt şi mai rari: paşapoartele lor cvadruple – transnistrean, moldovean, rus şi ucrainean – le permit să lucreze în străinătate. Ţara este populată mai ales de bunici şi de nepoţi. Bebeluşi, asemeni lui Kyril, care este bine îmbrăcat, bine aşezat la căldură în căruciorul scump venit din Occident, dar a cărui privire este plină de tristeţe. Să zîmbim şi să ne zicem că şi aici viaţa merge mai departe sau să ne gîndim cu milă şi regret la melancolia pe care o emană aceşti copii? Îi zîmbesc, îi strîng mînuţa, dar nu reacţionează. Îmi spun că, pînă la urmă, adevărul se citeşte în ochii săi: Transnistria vrea să pară atractivă, pare să adăpostească un anume grad de fericire, dar rămîne totuşi ancorată în URSS, ca o glumă de prost gust. O clonă cu o mie de automatisme şi o mie de prejudecăţi.

Aveam cu mine cartea de reportaje scrise de Ryszard Kapuscinski, La guerre du foot (Plon, 2003). Acum, „acasă“ într-o Europă care are trena sa de probleme financiare, neînţelegeri diplomatice şi orgolii anglo-saxone, şi care se află, mental, la mii de kilometri lumină de Transnistria, îmi amintesc de o frază a jurnalistului polonez: „Micile ţări din lumea a treia, din lumea a patra şi altele identice nu au nici o şansă de a atrage atenţia decît făcînd să curgă sînge. Este trist să spun asta, dar aşa este“. Aşa este Transnistria: o ţară tristă care a făcut să curgă sînge pentru a exista (2000 de morţi în timpul războiului din 1992, cu Moldova), unde oamenii trăiesc ca într-un muzeu sovietic, cu decoruri de film rus, mîndri de un trecut care a început cu crearea Tiraspolului de către mareşalul rus Alexandr Suvorov şi care a continuat în contemporaneitate graţie lui Igor Smirnov, „tătucul“. Oameni mîndri de a lor rodina („patrie“, în limba rusă), pentru care independenţa contează enorm: „Dacă cineva va recunoaşte existenţa noastră ca ţară este bine, dar dacă nu, nu este foarte grav“, avea să ne povestească Ion Timotin, moldovean locuind în Transnistria. „Ceea ce contează este viaţa noastră de zi cu zi, cum să scăpăm de corupţie, cum să-i atragem pe turişti, să avem subvenţii pentru sport.“ În mare, dorinţele oricărei fiinţe umane. Aceşti oameni nu sînt deci nici monştri, nici mutanţi. Ci doar 500.000 de bărbaţi şi de femei, de pensionari şi de copii care au avut ghinionul (sau norocul) de a se găsi într-un anume moment pe aceste tărîmuri care nu erau nici ale Moldovei, nici ale Rusiei, ci mai degrabă ale fostei Podolii, ale Ucrainei, în momentul în care Stalin a vrut să se joace cu istoria. Timpul s-a oprit pentru ei la acea epocă şi aşa a rămas. O evidenţă care îşi are partea sa de incoerenţă şi de inocenţă. În ciuda înfrîngerii lui Smirnov, preşedintele căzut în timpul primului tur de scrutin, cu toate speranţele legate de al doilea tur, prevăzut pentru duminica aceasta, 25 decembrie, şi care va opune „Renaşterea“ cu „Reînnoirea“: partidele lui Evgheni Şevciuc şi Anatoli Kaminski. Crăciun fericit şi lor!

Iulia Badea Guéritée şi Judith Sinnige sînt jurnaliste la Presseurop.eu, publicaţie cu care
Dilema veche are un parteneriat.

Foto: J. Sinnige