Povestea iubirii / The History of Love (Franța-Canada-Belgia-România, 2016) de Radu Mihăileanu. 

Povestea iubirii / The History of Love, coproducție Franța-Canada-Belgia-România, realizată de Radu Mihăileanu, născut la București și stabilit în Franța în anii ’80, urmează direcţia producțiilor sale precedente (Concertul, Izvorul femeilor), filme fără îndoială comerciale, dar purtînd pe deasupra etichete de „discurs despre cultură înaltă“ sau „discurs despre istorie“ și fiind însoțite de abilitatea lui Mihăileanu de a le transpune tehnic coerent în povești, lucruri capabile să le facă vandabile în sistemul festivalier (Izvorul femeilor fusese lansat la Cannes, Concertul fusese recompensat la Premiile César). În cazul noului său film, această direcție e exploatată înspre un orizont chiar şi mai îndepărtat al siropurilor comerciale „desprinse din istorie“. Povestea iubirii, vorbit în limba engleză, cu un buget de 20.000.000 de dolari şi ecranizare a unui bestseller – romanul, din 2005, The History of Love (tradus la noi ca Istoria iubirii) al scriitoarei Nicole Krauss –, are ca ambiție respectarea structurii narative complexe și a întinderii cărții (care pune față în față povești de dragoste din epoci și locuri diferite, personaje numeroase, înrudite sau corelate în mod misterios), într-un demers care, spre deosebire de narațiunile la persoana I ale personajelor cărții, ar vrea să adere la cel al filmelor lui Christopher Nolan, transportînd spectatorul, prin flashback-uri și flash-forward-uri, cînd în Polonia anilor ’30, printre persecuții ale evreilor (redate generic sub forma unor fugi în pădure), cînd în New York-ul anilor 2000, în care personajele acestor evrei au ajuns (sosire înscenată de Mihăileanu la fel de stereotip, prin apropierea de fețele lor luminate de emoție la vederea Statuii Libertății).

Personajul principal al filmului, Léo Gursky (Derek Jacobi), scrie în anii ’30, în Polonia, o carte intitulată Povestea iubirii pentru Alma Mereminski (Gemma Arterton), de care fusese despărțit din cauza războiului – Alma plecase în America, promițîndu-i să îl aștepte, iar el îi promisese la rîndul său să îi scrie cîte un capitol din roman pînă la așteptata întîlnire, dar fusese declarat, în mod eronat, mort în război. Parcursul cărții sale, de la scrierea sa la traducerea din idiș în spaniolă și apoi, în zilele noastre, în engleză e ceea ce leagă filmul de cea de-a doua poveste, a familiei traducătoarei cărții, fană a cărții, din care se distanțează fiica acesteia, Alma, numită după personajul principal al ficțiunii. Însă, dacă structura cărții făcea ușoară trecerea de la o poveste la alta, prin faptul că reunea un colaj de scrieri (bucăți din carte care făceau trecerea la jurnalul Almei), flashback-urile și flashforward-urile filmului nu sînt legate de acest suport al confesiunilor scrise. În schimb, filmul le leagă de nenumărate ori printr-un prim-plan sentimentalist în care chipul cuiva e urmărit timp de minute bune în care acesta își amintește, printre lacrimi, pe un fundal sonor strident de viori, un eveniment din trecut. O astfel de lacrimă ajunge pe o fotografie care îi înfățișează pe Alma și Léo, însuflețindu-i. Cam așa operează filmul, prin metode de seducere grosolan-zaharisite a spectatorului. Un discurs despre „cea mai iubită femeie din lume“, adăugat de film, e un exemplu al acestor bla-bla-uri reluate în ambele povești. („Cum devii cea mai iubită femeie din lume?“, întreabă personajul Almei. „Nu poți să devii. Ești sau nu ești“, vine și răspunsul.)

Latura istorică, menită să facă din film nu doar o melodramă, ci și o problematizare a „haosului“ istoriei, după declarațiile regizorului, e tratată prin imagini scurte cu sate șablonarde, costume destinate să facă epoca ușor recognoscibilă și personaje care discută, chiar și la decenii după stabilirea lor în America, cu un accent străin. Faptul că această latură e un element exotic, nu neapărat unul care să fie luat în serios, reiese și din scenele „comice“, în care bătrînul Léo își exprimă bucuria de a chinui o chelneriță, vărsînd cafeaua pe jos, sub pretextul bătrîneții, și apoi punînd-o să lucreze în plus ca să i-o aducă la masă, sub pretextul că e de origine germană. Personajul acestuia, care în carte era redat cu o textură comică menită să îl facă simpatic, e aici mai mult decrepit.

Povestea iubirii atinge o nouă limită a kitsch-ului cu buget exorbitant, cu actori celebri, peisaje exotice, evenimente spectaculoase, dar care, în final, nu spune nimic. 

Ancuța Proca este critic de film.