Oraşul 

La Berlin, trebuie să te mişti repede, să fii alert, să nu adormi cu programul Berlinalei în braţe. La bilete se stă la coadă de dimineaţă, cu mult înainte de deschiderea ghişeelor, pe net se stă cu mîna pe mouse şi pe refresh, în cazul rezervărilor făcute online, pe străzi se stă cu aparatul foto în mînă şi cu urechile larg deschise (din cînd în cînd se aud ţipete de fani care-au pus mîna pe cîte un star), pe lîngă covorul roşu se stă cu patru-cinci ore înainte de premieră, dacă ţii neapărat să iei un autograf de la Helena Bonham Carter sau Colin Firth. 

Oricum, la Berlin, orice e posibil. Mergi pe Unter den Linden şi-l vezi pe Wim Wenders ieşind dintr-un hotel şi plimbîndu-se liniştit într-o zi de marţi cu un vînt la fel de rece ca cel din The Turin Horse al lui Béla Tarr, sau bei o cafea într-un restaurant italian, iar chelneriţa vine la tine şi-ţi spune că mama ei e din Rîmnicu Vîlcea şi că „o cuprinde un fior“ cînd aude vorbindu-se în română, sau, culmea culmilor, poţi să apari la ştirile televiziunii canadiene, în timp ce iei, ca tot omul, un autograf de la Arcade Fire, formaţia care tocmai a primit Grammy-ul pentru cel mai bun album al anului. 

„Berlinul a făcut din cultură principala sa industrie“ – crede Dieter Kosslick, directorul Berlinalei în ultimii 10 ani, citat de Hollywood Reporter într-un articol al cărui titlu spune totul: „How Berlin Became the Coolest City on the Planet“. Un oraş în continuă construcţie, viu şi grăbit, Berlinul e foarte puţin german, nu mai e nici Est/Vest, e pur şi simplu o formă de energie urbană de care nu mai vrei să scapi.

Prezenţe româneşti

La cea de-a 61-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film (10-20 februarie 2011), România a fost, din nou, la Berlin. După un an în care Eu cînd vreau să fluier, fluier al lui Florin Şerban a luat Ursul de Argint şi premiul de debut, iar Colivia lui Adrian Sitaru a primit premiul DAAD, poate că prezenţa a doar două scurtmetraje româneşti în competiţia Berlinale Shorts pare puţin. Dar nu e, în condiţiile în care cei doi tineri regizori – Cristi Iftime (15 iulie) şi Anca Miruna Lăzărescu (Apele tac) – au avut şansa de a-şi prezenta filmele alături de regizori consacraţi, cum ar fi americanul Spike Jonze sau coreeanul Park Chan-wook (care a şi cîştigat trofeul secţiunii, cu un scurtmetraj filmat împreună cu fratele său şi un iPhone 4). 

În paralel cu festivalul, la Collegium Hungaricum (Institutul Cultural Maghiar) din Berlin a avut loc între 12 şi 16 februarie a patra ediţie a Cinema Total, o serie de evenimente desfăşurată anul acesta sub mottoul „Calling Neighbours. Focus: Hungary, Austria, Romania, Serbia, Slovakia“ şi organizată în colaborare cu instituţii culturale din Europa Centrală şi de Est, printre care şi Institutul Cultural Român din Berlin. 

Constituind o platformă activă de networking pentru regizori, scenarişti, producători, Cinema Total a găzduit Books at Sundown, o întîlnire moderată de agentul Alina Butuman, în care au fost prezentate titluri din literatura est-europeană contemporană cu potenţial de a fi ecranizate, inclusiv Cum să uiţi o femeie de Dan Lungu, şi Pitch Stop, o sesiune de pitching la care a participat şi regizorul Marian Crişan cu Iguanele, proiectul următorului său lungmetraj. Cinema Total 4 s-a încheiat miercuri, 16 februarie, cu „FloriMan & MotzArt“, un concert etnic-exotic-electro, susţinut de patru tulnicărese din Apuseni, muzicianul Mircea Florian, DJ Vasile, VJ Tom şi Octavian Diaconescu. Dacă nu ştiţi ce-s tulnicele, nu-i nimic, nici eu nu ştiam. Dacă ştiţi, atunci vă închipuiţi probabil cum au sunat ele în sala de spectacole de la Collegium Hungaricum, temeinic mixate şi integrate sunetelor electro. 

Pentru al patrulea an consecutiv, România a avut un stand în cadrul European Film Market, organizat de Asociaţia pentru Promovarea Filmului Românesc (APFR), cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei şi al ICR Berlin. Anca Drăgoi, coordonatoare de proiect în cadrul APFR, a declarat pentru Dilema veche: „European Film Market este unul dintre cele mai importante tîrguri de film din lume, considerat al doilea ca mărime după Marché du Film de la Cannes. Standul României, amenajat la etajul 1 al muzeului Martin-Gropius Bau, este un punct de informare şi contact pentru toţi cei interesaţi de filmele româneşti şi de România ca potenţială ţară de filmare“. La acelaşi stand, vizitatorii găseau, printre broşuri, flyere şi CD-uri, cîteva publicaţii importante: catalogul Romanian Films 2008-2011, care prezintă cele mai recente producţii româneşti, broşura Shooting Romania şi revista AperiTIFF – The New Romanian Cinema, reeditată pentru Berlinale 2011 cu sprijinul ICR Berlin. Cu alte cuvinte, dacă cineva a vrut să afle informaţii despre cinematografia de la noi, a avut toate şansele să o facă. 

Filme 

Eu am vrut mai degrabă să văd şi cîteva filme, în cele două zile şi ceva de Berlin. Aşa că am prins o comedioară franţuzească tipică, Les femmes du 6ème étage (r. Philippe Le Guay), cu o familie bine îmburghezită şi o gaşcă de bone venite tocmai din Spania, ca să-i arate familiei cu pricina adevăratele valori ale vieţii. S-a rîs mult de tot şi s-a aplaudat şi mai mult, cînd Carmen Maura, pe care o ştiţi probabil din filmele lui Almodóvar, Sandrine Kiberlain şi regizorul s-au urcat pe scenă la finalul proiecţiei. Cu ocazia asta, am hotărît să fiu mai îngăduitoare cu publicul de festival de la noi, pe care-l condamnam mereu pentru entuziasmele lui uşuratice şi aplauzele mult prea generoase. Apoi, într-o sală uriaşă de music-hall, am văzut The Turin Horse (r. Béla Tarr) şi The Future (r. Miranda July), ambele în competiţia oficială, ambele cum nu se poate mai diferite. Dacă primul, care a luat Premiul FIPRESCI şi Premiul Special al Juriului, e un fel de Aşteptîndu-l pe Godot cu un tată, o fiică, un cal şi un vînt de apocalipsă, plus o coloană sonoră ucigător de repetitivă (la fel ca gesturile personajelor principale), al doilea, care a luat premiul meu personal, e o poveste suavă şi uşor futuristă despre posibilităţile iubirii, trădare şi ce se întîmplă dacă te hotărăşti să opreşti timpul. 

Am plecat la Berlin cu gîndul la aripile din Cerul deasupra Berlinului şi m-am întors cu o fotografie din pauza de filmare de la Fanny şi Alexander, în care Bergman are nişte aripi enorme şi zîmbeşte. E bine de ştiut că, în lipsa ta, cineva veghează deasupra oraşului.  

Această deplasare a fost posibilă cu sprijinul Institutului Cultural Român.