● Jonathan Franzen, Libertate, traducere de Daniela Rogobete, Editura Polirom, 2017. 

Libertate a apărut în 2010 la aproape un deceniu după Corecţii, roman care-i adusese lui Franzen un National Book Award plus celebritatea aferentă. Putea fi o mare dezamăgire. În schimb, a fost un succes şi mai mare. Critica literară l-a găsit încă şi mai bun decît Corecţii (Michiko Kakutani, cronicara de la New York Times, specializată în a „rade“ cărţile marilor scriitori bărbaţi albi americani – Philip Roth, spre exemplu, s-a răzbunat pe ea în Teatrul lui Sabbath – l-a lăudat), iar revista Time l-a pus pe Jonathan Franzen (n. 1959) pe copertă sub titlul „Great American Novelist“, recunoaştere de care nici un alt scriitor nu se mai bucurase de foarte multă vreme. Lăudat şi de Oprah, şi de Obama, Libertate este romanul care i-a cimentat lui Franzen statutul de mare scriitor inclusiv în cultura populară.

Adevărul e că Libertate este o frescă copleşitoare a Americii anilor ’90. Un roman de 800 de pagini care face portretul cîtorva familii americane din clasa de mijloc (personajele principale, soţii Patty şi Walter Berglund, sînt urmăriţi înainte şi înapoi de-a lungul a cel puţin încă o generaţie), acoperă un deceniu de socio-politică americană internă şi externă (preşedinţia lui Bush Jr. şi războiul din Irak, motivaţia mincinoasă a invaziei şi, ulterior, afacerile imorale cu armament), ilustrează moravurile legate de sex, droguri, muzică şi tehnologie ale tinerei generaţii (trecerea de la computer la smartphone, spre exemplu) şi are în centrul său ideatic/ideologic cîteva probleme globale care, la momentul respectiv, captaseră atenţia publică: schimbările climatice, efectele dezastruoase asupra mediului provocate de exploatarea minieră (defrişări şi extincţia unor specii) şi suprapopularea (consumul tot mai mare de resurse care duce la creşterea exploatării – vezi şi fragmentul de mai jos). Roman total sau, cum preferă americanii, Great American Novel. Formulă, efort, ambiţie şi ideal spre care Franzen a continuat să aspire, căci în următorul său roman, Puritate (Polirom, 2016), dincolo de saga unei alte familii întinse pe mai multe generaţii, problema globală aflată în centrul cărţii era scurgerea de informaţii secrete intitulată WikiLeaks.

Cum ne-a învăţat din Corecţii, şi aici avem o impresionantă desfăşurare de forţe narative care surprind întregul carusel de emoţii, sentimente, comportamente şi atitudini din sînul a ceea ce numim o familie. Poveşti (inevitabilele istorii ale imigranţilor din urmă cu cîteva generaţii), dar mai ales secrete şi trădări, absenţe şi greşeli, reproşuri, separări şi întoarceri. În centrul narativ al romanului se află mariajul, aparent exemplar, dar extraordinar de complicat sentimental, dintre Patty, fostă sportivă de performanţă, nefericită în căsătorie, întreţinîndu-şi o viaţă întreagă obsesia pentru cel mai bun prieten al soţului ei, un rock star fascinant deopotrivă prin geniul său muzical şi promiscuitatea stilului de viaţă, şi Walter, un intelectual fără cusur moral, idealist şi vizionar politic de stînga, implicat cu trup şi suflet în conştientizarea problemei suprapopulării („Noi sîntem cancerul planetei“, spune el într-un discurs) şi în salvarea unei specii de păsări, nefericit în căsătorie ca orice bărbat care simte că nu e totul pentru iubirea vieţii lui.

Dincolo de întreaga ţesătură a dedesubturilor unei relaţii urmărite pe parcursul a cîteva decenii, relaţie care dă naştere la doi copii (ambii devin personaje secundare interesante) şi în mijlocul căreia este îngropat un mare secret (sexual, fireşte), Franzen dezvoltă nenumărate personaje, fiecare cu destinul, idealurile şi greşelile ei, atît de multe personaje încît abia ultimele cincizeci de pagini ale cărţii adună toate capetele firelor desfăşurate de‑a lungul cărţii. Travaliile vieţii de familie, condiţionările relaţiilor de sînge, relaţiile de putere şi independenţă, spiritul de competiţie dintre rude, greşelile şi inadecvările, invidia şi frustările, ambiţiile, eşecul şi depresiile, toată această complicată mecanică psihologică şi emoţională de familie (pe măsură ce avansezi în roman, titlul lui capătă o vădită conotaţie ironică) compune, cum splendid s-a exprimat un cronicar american, „un lent marş colectiv spre moarte“.

Dincolo de propria pasiune pentru păsări, tradusă în carte prin efortul lui Walter de a proteja pitulicea azurie, Franzen a mărturisit că în acest roman a făcut mari eforturi de a se distanţa de experienţa propriei familii: „M-am gîndit la familia mea, al cărei tumult emoţional conţinea multă frustrare, dezamăgire, depresie cronică, anxietate, nefericire. Am muncit din greu scriind acest roman în aşa fel încît să nu fie în mod specific despre mine“. Poate şi din acest motiv, Libertate este o capodoperă şi, prin urmare, un roman solicitant, care cere atenţie şi devotament. Te răsplăteşte însă din plin. 

Jonathan Franzen va fi invitat pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri“ vineri, 5 octombrie, în cadrul Festivalului de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT), într-o discuţie moderată de Marius Chivu. Mai multe detalii despre festival la www.filit-iasi.ro.

***

Jonathan FRANZEN
Libertate (fragment)

– Problema este că nimeni nu îndrăzneşte să facă din suprapopulare o temă de discuţie la nivel naţional, spuse Walter. Pentru că, asemenea încălzirii globale, nu am ajuns încă în punctul în care consecinţele devin de netăgăduit. Şi pentru că părem nişte elitişti dacă încercăm să le spunem oamenilor săraci şi persoanelor needucate să nu mai facă atîţia copii. Întemeierea familiilor numeroase este invers proporţională cu situaţia economică şi la fel şi vîrsta la care fetele încep să facă copii, ceea ce este la fel de periculos din punct de vedere al statisticilor. Ai putea reduce rata creşterii populaţiei la jumătate doar dublînd vîrsta medie a fetelor care devin mame pentru prima oară, de la optsprezece pînă la treizeci şi cinci de ani. Acesta-i un motiv pentru care şobolanii se înmulţesc atît de repede faţă de leoparzi – pentru că ating maturitatea sexuală atît de devreme, în comparaţie cu leoparzii. Dar problema acestei analogii este elitismul. Leoparzii sînt o specie „superioară“ şobolanilor sau iepurilor. Deci ăsta i un alt aspect al problemei: îi transformăm pe săraci în rozători atunci cînd atragem atenţia asupra ratei mari de naşteri şi asupra vîrstei scăzute la care se reproduc pentru prima dată.

– Analogia cu ţigările e mai bună, spuse Jessica. Oamenii cu bani îşi pot procura Zoloft şi Xanax. Aşa că atunci cînd pui taxe pe ţigări şi pe alcool, îi loveşti cel mai tare pe cei săraci. Faci drogurile ieftine să fie cele mai scumpe.

– Aşa-i, spuse Walter. Şi se aplică şi la religie, care este un alt drog important pentru oamenii care nu au o situaţie economică. Dacă încercăm să ne luăm de religie, care este adevăratul nostru duşman, ne luăm de cei oprimaţi economic. Totul se învîrte în jurul aceleiaşi probleme a libertăţilor personale. Oamenii au venit în ţara asta fie pentru bani, fie pentru libertate. Dacă nu ai bani, te agăţi de libertăţile tale cu atît mai multă furie. Chiar dacă fumatul te omoară, chiar dacă nu-ţi permiţi să-ţi hrăneşti copiii, chiar dacă odraslele tale sînt împuşcate de maniaci înarmaţi. Poţi fi sărac, dar singurul lucru pe care nimeni nu ţi-l poate lua este libertatea de a-ţi strica viaţa în orice fel ai dori să faci asta.

– Cu toate astea, adevărata problemă, spuse Katz, este capitalismul pieţei libere. Doar dacă nu vorbim cumva de a scoate dreptul de reproducere în ilegalitate, problema nu e libertatea individuală. Dacă vorbeşti despre mai puţini bebeluşi, asta înseamnă să vorbeşti despre o limitare a creşterii. Corect? Iar creşterea este chiar esenţa ideologiei pieţei libere. Corect? În teoria economică a pieţei libere, trebuie să scoţi din ecuaţie lucruri precum mediul înconjurător. Capitalismul nu face faţă unei discuţii despre limite pentru că întregul ţel al capitalismului este creşterea nelimitată a capitalului. Şi asta este adevărata problemă.