Marta Petreu, Supa de la miezul nopții, Polirom, 2017. 

Către finalul acestui roman, epuizată de decepții, protagonista, fostă studentă la Arte, încearcă să dea o definiție sofisticată și speculativă a tragicului. Se încurcă însă în cuvinte și abandonează, nu înainte de a conchide, totuși, că nu i vorba de o noțiune abstractă, ci de „ceva ce li se întîmplă unor oameni“ și că imaginația ei, peste măsură de bogată, a făcut-o să poată intra în pielea tuturor celor pe care și-a îngăduit să-i cunoască îndeaproape. Sînt doar cîteva rînduri, notate en passant, într-o carte care nu duce lipsă de centri de tensiune de diferite coloraturi și intensități. Dacă nu i-ar fi aparținut Martei Petreu, poate că nici nu le-aș fi băgat de seamă. Numai că nu-mi iese din minte cum, în urmă cu cîțiva ani, într-un volum de eseuri, autoarea reconstituia, dintr-o replică oarecare desprinsă din cel mai cunoscut și mai citit roman al lui Rebreanu, un întreg program estetic: și anume, afirmația descumpănită a Anei cum că toți (absolut toți!) au dreptate era pusă în relație cu felul în care Hegel definea tragicul ca fenomen existențial. Nici mai mult, nici mai puțin. Nu-i o coincidență și nu-i un accident: stă mărturie, de altfel, jurnalul prozatorului, în paginile căruia aceeași observație vine să completeze șantierul Răscoalei.

În atari condiții, nu mai e cazul să ne întrebăm care e nivelul de complexitate al Supei de la miezul nopții. Există aici un continuu joc al palierelor culturale. În virtutea lui, aluziile medicale intră în rezonanță cu anumite bucăți din muzică, mai cu seamă din zona operei; în virtutea lui, un capitol-anamneză poate fi raportat, așa cum face Ion Vartic pe coperta a patra, la un tablou al lui Hans Baldung Grien; tot așa, lumea viselor premonitorii, calculate cu precizie psihanalitică, se lasă compensată de un formidabil simț al peisajului concret, împînzit de aiuritoare clasoare botanice; alteori, regimul regional transilvan al limbajului, în care Marta Petreu excelează atunci cînd vrea (o știm din precedentul roman, Acasă pe cîmpia Armaghedonului), are parte la rîndul lui de contrapunctul înalt al rarităților, pe care se sprijină chiar titlul. Nu spun despre acesta decît că provine din franceză, dintr-o expresie cu etimologie pe cît de metaforică, pe-atît de clar specializată: bouillon d’onze heures.

În sfîrșit, se poate glosa larg și provocator pornind de la sugestiile pe care Supa de la miezul nopții le oferă. Dar acestea sînt, la urma urmelor, simple tehnicalități, care amplifică sau estompează electrizanta mărturie pe care stă romanul. Aceasta, indiferent cîte voci vin s-o confirme și s-o continue, e una singură și aparține Todorei: o femeie deja matură, aflată sub spectrul morții (și aici Marta Petreu are buna intuiție de a nu reproduce o fișă clinică) după ani și ani în care s-a aflat sub spectrul torturii. Abia ieșise din adolescență cînd i s a înscenat o farsă cinică menită s-o rupă de tînărul cu care flirta și s-o arunce, violent, în brațele unui fante trecut, măcinat de complexe și de obsesii. Prin acest Marcu, literatura română face un pas în plus pe calea ororii: pe lîngă el, geloșii masochiști ai lui Camil Petrescu sau Anton Holban sînt chiar acceptabili. Căsătoria devine un instrument de tortură, inclusiv intelectuală, căci Todora e obligată să-și întrerupă studiile și să elimine din vestimentație și comportament orice accesoriu care ar putea-o face atrăgătoare. Pînă și formulele de alint funcționează „în amonte“ față de feminitatea proaspetei soții, care e împinsă îndărăt, spre o vîrstă asexuată. Sînt pagini pur și simplu îngrozitoare, în realismul lor.

După traumă, normalitatea e definitiv pierdută. Revenirea la pictură e doar un debușeu care deschide o posibilitate de exprimare, nu de exorcizare. Adulterul nu-i procură alte satisfacții decît pe aceea a revanșei față de Marcu. În schimb, conduce la certuri ireversibile în familie. Din anii ’70 pînă la începuturile tranziției, numai nedumeriri și devoalări. Revelații ale meschinăriei. Urmează boala, cu suma ei de ezitări, de negocieri și de tratamente miraculoase, de speranțe întreținute artificial și de prelungiri. Cu, în fine, preparativele unei sinucideri. Acesta e punctul în care Marta Petreu o fixează pe Todora, lăsînd-o să fie crudă cu ea și cu ceilalți și să aibă dreptate în locul tuturor. 

Cosmin Ciotloş este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Elementar, dragul meu Rache. Detalii mateine sub lupă, Humanitas, 2017.