Foametea în Moldova sovietică (1946-1947). Culegere de documente, editura Litera, Chişinău, 2017, 864 de pagini. Ediţie revăzută, completată şi tradusă în limba română a colecţiei de documente publicate în limba rusă în 1993 de un grup de istorici din Republica Moldova – Anatol Ţăranu (coordonator), Gh. Rusnac, I. Şişcanu, A. Zavtur, A. Moraru, M. Rotaru, A. Agachi, P. Isac, M. Gribincea. 

„Cînd soţia mea a ieşit în cealaltă cameră, tata a început să mă convingă să accept să-l tai pe fiul meu Nicolai şi să-l întrebuinţăm pentru mîncare. La început eu nu acceptam, iar cînd soţia s-a întors în cameră, i-am povestit despre discuţia cu tata în prezenţa mamei, la care soţia şi mama au fost de acord. Atunci tata a luat un cuţit, iar eu am luat o strachină, am pus-o sub gîtul copilului, pentru ca sîngele să nu ajungă pe pat, tata i a retezat gîtul copilului, după care noi l-am tăiat bucăţi, l-am fiert şi l-am mîncat împreună, toată familia.“

Nu, nu este scenariul unui film de groa-ză. Nu este un fragment din literatura absurd-macabră a lui Daniil Harms. Este declaraţia la procuratură a unui locuitor din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, dată pe 21 februarie 1947. Cele relatate se petrecuseră cu o lună mai devreme. Şi ca ele ar mai fi alte cîteva zeci de cazuri. 39 dintre acestea sînt menţionate în volumul de documente din arhivele URSS Foametea în Moldova sovietică (1946-1947).

Din mijlocul supermarket-ului în care ne ducem azi traiul trebuie să admitem că ne e greu să înţelegem mutaţiile psihice ale foamei finale, cronice. Şi cînd ţinem post – cea mai severă formă de asceză cu care ne întîlnim –, noi nu ne înfometăm, ci dezvoltăm de regulă compensaţii baroce la mîncarea de dulce, aşa încît saţietatea să fie totuşi asigurată. Ce se poate face însă cu mijloacele noastre este demonstraţia că un regim politic ar putea fi şi el culpabil pentru tragedia nemăsurată a acestei familii.

Fenomenul canibalismului în Basarabia anilor ’46-’47 a fost un rezultat al foametei din aceiaşi ani. La rîndul ei, foametea din Basarabia, ca şi cea din Ucraina anilor ’32-’33 şi din China de la sfîrşitul deceniului 6, este provocată de om, nu de catastrofe naturale sau sociale. Mai exact, în acei ani, Basarabia era în curs de integrare în sistemul economic şi social sovietic. Iar fiscalitatea a fost unul dintre domeniile modificate radical cu acel prilej. Apăruseră aşa-numitele cote cu care populaţia covîrşitor ţărănească fusese făcută datoare la stat. În 1945, cotele însumau 272.000 de tone de cereale; în 1946, ele au fost de 265.000 de tone. Dar cotele din 1946 au fost stabilite în pofida faptului că se anunţa un an agricol foarte prost, din cauza secetei şi a repercusiunilor războiului. Astfel că, dacă în 1945 recolta totală a fost de 926.000 de tone de cereale, în 1946 ea a fost de doar 365.000 de tone. Şocul restrîngerii recoltei s-a resimţit în iarna din 1946-1947 şi în primăvara lui 1947, cînd oamenilor li s-a luat tot ce aveau în gospodărie pentru achitarea impozitului şi nu au mai avut ce mînca. Lăsînd la o parte efectele deloc neglijabile ale distrofiei, au murit atunci din cauza foamei între 150.000 şi 200.000 de persoane din Moldova sovietică, indiferent de etnie, reprezentînd aproape o zecime din populaţie. Proporţia este asemănătoare cu cea din timpul Holodomor-ului din Ucraina şi dublă faţă de cea din vremea Marelui Salt Înainte al lui Mao Zedong în China. Şi reprezintă o cincime din numărul total al victimelor foametei sovietice postbelice, care s-a întins în mai multe regiuni ale nou expandatei spre vest URSS, şi în special în Ucraina. La acea vreme, Ucraina sovietică era condusă de Hruşciov şi încorpora şi părţi din nordul şi sudul Basarabiei. Încercînd să dea vina pe inflexibilul Stalin, Hruşciov afirma în memoriile sale că sistemul de cote – aplicat în Ucraina la fel ca şi în Basarabia – „a fost realmente un sistem de jecmănire. Mi-am dat seama că în acel an (1946, n.n.) exista pericolul producerii unei catastrofe“ (citat din William Taubman, Hruşciov. Omul şi epoca sa, Meteor Publishing, Bucureşti, 2017, p. 235).

Dacă în Ucraina, în ’33, şi în China, în ’58, foametea s-a suprapus cu colectivizarea agriculturii, în Moldova sovietică ea a fost rezultatul politicii fiscale. În Basarabia anilor imediat postbelici, în unele raioane, ţăranii încă puteau avea maximum 20 de hectare de teren arabil, drept pe care l-au pierdut curînd, cînd a survenit „deculacizarea“ şi colectivizarea totală (1949-1950). Existau deci încă ţărani mai înstăriţi, de la care însă cei săraci nu s-au mai putut împrumuta, cum făcuseră în alţi ani de secetă. Tocmai ţăranii înstăriţi au fost şi cei mai spoliaţi, spune istoricul Anatol Ţăranu de la Chişinău, coordonatorul lucrării, prin noul sistem de impozitare care se calcula nu pe gospodării, ci pe localităţi. O seamă de locuitori erau scutiţi de cote (de pildă, cel care avea un fiu înrolat în Armata Roşie), iar grosul contribuţiei localităţii s-a luat de la „chiaburi“, ajunşi astfel şi ei la fel de expuşi în faţa foametei ca şi nevoiaşii satului. Anatol Ţăranu mărturiseşte că multă vreme s-a întrebat de ce totuşi foametea nu a cuprins în aceeaşi măsură şi satele din stînga Nistrului, unde făceau ravagii aceleaşi condiţii meteo şi sociale. Explicaţia lui e dezarmantă: cei din stînga cunoşteau comportamentul sovietic, ştiau unde, cum şi cînd să ascundă hrana. Cei din dreapta, ajunşi din România interbelică pe mîna comuniştilor, nu şi-au închipuit autorităţile luîndu-le găinile din curte şi „ultimul tăbultoc de grăunţe“ din pod. O greşeală literalmente fatală.

Nu există imagini din Basarabia cuprinsă de foamete. Sovieticii nu au permis folosirea termenului de „foamete“, cum de altfel au făcut şi în Ucraina sau Kazahstan. Sînt în schimb fotografii (şi chiar şi un film) din timpul crizei alimentare din România aceloraşi ani, făcute de către Rädda Barnen, filiala suedeză a organizaţiei „Salvaţi copiii“, şi publicate în volumul de documente Rädda Barnen şi Securitatea. 1946-1949, Argonaut, Cluj Napoca, 2015. Deşi pornită şi ea pe drum sovietic, România a permis totuşi (pe lîngă Crucea Roşie deja prezentă) ca o organizaţie umanitară occidentală să intre în ţară şi să ajungă, în 1947, anul de vîrf al crizei, să hrănească lunar 30.000 de persoane, în majoritate copii din Moldova de la dreapta Prutului. Ulterior, şi comuniştii de la Bucureşti au recuperat terenul, cu cotele obligatorii, cooperativizarea şi izgonirea voluntarilor de la Rädda Barnen, dar măcar seceta trecuse. O jumătate de Moldovă a scăpat astfel aproape milimetric de tragediile extreme ale foametei.