Sorin Stoica, Povestiri cu înjurături, Casa de Pariuri Literare, 2017. 

Azi, 27 iulie, Sorin Stoica ar fi împlinit 39 de ani.

Noua generaţie a literaturii române, cum am mai spus undeva, s-a născut, simbolic, din fetusul de pe coperta cărţii sale de debut, Povestiri cu înjurături (2000); o plachetă cu unsprezece proze scurte pe care Sorin, atunci în vîrstă de 21 de ani, o publica la Paralela 45 cu banii unor SRL-uri din provincie (situaţie care surprinde, tot simbolic, lipsa cronică de viziune şi de încredere în literatura nouă a editurilor de la noi). Sorin Preda scria atunci pe coperta a patra: „Cred că, prin acest volum, ceva începe să se întîmple în proza română.“

Din păcate, s-a întîmplat şi ca Sorin Stoica să devină prea repede şi cel mai tînăr scriitor căruia i s-a dedicat, de data asta cu sprijinul AFCN, o integrală, Dincolo de frontiere. Opere (Casa de Pariuri Literare, 2013), însumînd peste o mie de pagini de literatură din care aproape jumătate cu texte inedite: proze scurte, două romane, jurnal, publicistică, o dizertaţie de masterat, corespondenţa electronică, note şi fragmente din agendele personale lăsate prietenilor.

Admirabila, brava, perseverenta Casă de Pariuri Literare a avut ideea grozavă de a reedita şi separat volumul său de debut, o carte pe care simt că n-o voi recomanda niciodată de-ajuns, o carte despre care am mai scris şi despre care reiau aici cîteva lucruri semnificative, retrospectiv, pentru viaţa şi literatura lui Sorin Stoica.

Există în acest volum o povestire-confesiune intitulată „După soare“, una dintre cele mai frumoase pe care le-a scris (povestire selectată de mine şi în Best of. Proza scurtă a anilor 2000, Polirom, 2013), în care un băieţel de la ţară priveşte, fascinat şi totodată tulburat, cum soarele apune în fiecare seară după deal. Felul în care se stinge lumina îl face pe băieţel să vadă apusul ca pe o agonie şi să creadă că după deal se află un vast cimitir. Discuţia cu laconicul tată, protector sau indiferent, transformă curiozitatea copilului legată de moarte în teamă, astfel că, atunci cînd îşi convinge tatăl să treacă dealul sub pretextul de a culege nişte ciuperci şi descoperă în loc de cimitirul imaginat un alt deal, copilul începe să plîngă deziluzionat, neconsolat, fără speranţă. Povestirea aceasta, înduioşătoare, dar de o brutalitate neaşteptată, mă „termină“ de fiecare dată (vezi şi fragmentul de mai jos). Nu cunosc o altă proză mai pregnantă despre revelaţia morţii scrisă de altcineva la noi.

În volumul colectiv Povestiri mici şi mijlocii (2004, revizuită şi reeditată de Curtea Veche în 2007), scris împreună cu Cosmin Manolache, Călin Torsan şi Ciprian Voicilă, Sorin mai are o povestire despre moarte (intitulată „Ceva frumos“), spusă tot la persoana întîi, dar la timpul prezent, în care naivitatea şi fascinaţia de odinioară ale copilului lasă locul îngrijorării şi dezgustului tînărului de 20 de ani internat într-un spital, la Oncologie, afectat de tot ce se întîmplă în jur: „Îmi era foarte greu să scriu, îmi propusesem să țin un jurnal, unii chiar îmi recomandaseră, păreau că mă invidiază pentru șansa asta de a bîntui spitalul, de a face aici un teren. Să scrii în sala de mese e o senzație. Îmi era greu să notez și îmi e și acum să scriu pentru că încercasem să mă detașez, să orbesc, să nu văd… Să te gîndești la ceva frumos. Ăsta e remediul. Așa mă sfătuiseră și la anestezie. Cînd au înfipt acul ăla în curul meu, mi-au zis să mă gîndesc la ceva frumos. Mi-era absolut imposibil… Ceva frumos în toată curtea asta unde pute a cadavru. În libertate, cînd nu aveam ce face, mergeam să beau o bere cu cine știe ce tipi și tipe. La vîrsta noastră ar fi trebuit să facem revoluții, să răsturnăm lumea cu fundul în sus, dar noi stăteam la o masă și-i așteptam pe barbari. Aș merge și acum să-i aștept pe barbari…“

Moartea lui Sorin Stoica la 27 de ani (27 iulie 1978 – 6 ianuarie 2006) rămîne una dintre cele mai mari barbarii întîmplate literaturii noastre.

Sorin STOICA

Povestiri cu înjurături (fragment)

Cum să-i spun lui taică-meu tot ce văzusem sau intuisem că se petrece în zare, sub acel deal? De unde să născocesc vorbe care să rimeze cu trăirile alea nemaipomenite? De fapt, pe vremea aia cred că nici nu îmi era prea clar ce gîndesc și nu înțelegeam de ce soarele mă atrage, mă cheamă. Am deslușit abia mai tîrziu această atracție halucinantă. Moartea soarelui și moartea în general mă speriau, și tot ce sperie te și atrage. Nu înțelegeam moartea. Cînd vedeam pe drum dricul care trecea zdroncănind și cărînd cîte un mort care parcă dormea liniștit cu fața în sus, visînd probabil că zboară printre stele, la început nu știam ce e cu el și nu pricepeam de ce oamenii ăia plimbă un tataia adormit pe stradă. De ce aruncă cu bani aici, la noi în răspîntie, și de ce se îmbulzeau copiii cei mulți ai lui Nistor și ai lui Fălcuță, de ce se înghionteau și se împingeau să apuce cît mai multe monezi din acelea.

„Ce e cu omul ăla?“ l-am întrebat odată pe tata. „A murit!“, de parcă ar fi zis „Cum, nici asta nu știi? Și asta să-ți explic?“ Tăia un lemn. A scuipat în rumegușul movilit lîngă picior și a continuat să hîrjîie. „Cum adică?“ Asta îl pusese în dificultate. S-a oprit cu ferăstrăul la jumătate, opintindu-se: „Adică a murit! Ce, nu ți-e clar?“ și a dat din mîini a lehamite. Îl înțelegeam, totuși. Părea ceva de neexplicat că oamenii mai și mor. Printre altele, poate nu de aceeași importanță. „De fapt, nimeni nu știe ce înseamnă să mori!“, a mai adăugat misterios, a scuipat iar în palme și a continuat să plimbe lama ferăstrăului în măduva trunchiului acela îndărătnic, plin de noduri. Uitase parcă pe loc tot ce vorbisem. Nu știe nimeni ce înseamnă să mori! Asta îmi producea un dispreț profund pentru oameni. Să trăiești atît și după un car de ani nici măcar atîta lucru să nu știi?…

Nu voiam să mor. Mai ales după ce îmi citise mama o poveste despre viața fără de moarte, mă visam plecînd spre acel tărîm inexistent, să trăiesc acolo veșnic. Cînd îmi aduceam aminte că sînt un biet muritor, făceam crize de furie, mă tăvăleam pe jos, pînă cînd mama, disperată, mi-a povestit că, de fapt, nu toți oamenii pleacă, se duc pe lumea cealaltă, îi era frică să pronunțe cuvîntul moarte în prezența mea. Sînt și unii mai… șmecheri, în criză de timp și de imaginație nu găsise ceva mai potrivit,… care trăiesc veșnic. Și eu, probabil, spunea cu o figură foarte sinceră, eram unul dintre aceia. N-a putut pînă atunci să-mi dezvăluie adevărul, despre destinul meu privilegiat, altfel n-aș mai fi avut parte de el. Un timp am crezut-o, dar moartea devenise o idee fixă, era prezentă pretutindeni. În poveștile ce le ascultam la pick-up-ul vechi cu acul căptușit de praf, ce zgîria placa și scîrțîia, schimonosea vocea recitatorului, nu era poveste să nu moară cineva. Curgeau valuri de sînge, crime oribile aveau loc, iar moartea devenise o prezență aproape firească. Și dacă mă gîndesc că și jocurile copilăriei sînt toate niște jocuri ale morții… Poate au rolul să te obișnuiască de pe atunci cu ideea că n-ai să mai exiști, să-ți facă ideea chiar simpatică, acceptabilă.