Dimensiunea Solenoid (II)

● Mircea Cărtărescu, Solenoid, Editura Humanitas, 2015.

Citiţi prima parte aici.
Citiţi ultima parte aici.

Primele cîteva sute de pagini ale cărţii – care este, să nu uităm, jurnalul scriitorului ratat, singura sa operă – reprezintă un fel de Bildungsroman pe invers, înfăţişîndu-ne deformările, anomaliile pro­tagonistului, care-i pecetluiesc condiţia existenţială de outsider. Crescut în mahala într-o familie săracă de muncitori, mutaţi ulterior într-un cartier care poartă toate mărcile urbanismului comunist subuman, protagonistul fără nume al cărţii, trecut printr-o adolescenţă marcată de o apăsătoare, nesănătoasă singurătate, este urmărit de cîteva episoade biografice misterioase: un frate geamăn mort la puţină vreme de la naştere şi a cărui amintire este refuzată de părinţi, o spitalizare şi o operaţie inexplicabile – precum şi internarea, ca un abandon parental, într-un preventoriu montan pentru tratarea tuberculozei infantile –, o serie de vise bizare şi de prezenţe nocturne sub forma unor vizitatori umanoizi. De altfel, întreaga naraţiune alternează existenţele diurnă şi nocturnă ale personajului, care ziua este un banal profesor de limba şi literatura română la o şcoală generală de cartier, iar noaptea este martorul unei dimensiuni paralele-onirice-fantasmatice a lumii, în parte şi datorită anomaliilor sale care-i determină o existenţă recluzivă, cu predispoziţii halucinatorii.

În ceea ce priveşte existenţa socială, mundană a profesorului de literatură, Mircea Cărtărescu se dovedeşte un extraordinar scriitor realist. În capitolele dedicate Şcolii generale nr. 86, cu toţi profesorii adunaţi în cancelarie la bîrfe şi planuri şcolare, cu elevii amărîţi şi plini de păduchi; aici Mircea Cărtărescu dă extraordinare pagini descriptive, la fel de impresionante şi de pregnante precum cele dedicate mediului de cartier. Limbajul, comportamentul, moravurile profesorilor, care alcătuiesc o fascinantă galerie de portrete tipologice, toate acestea sînt minunate pagini de proză realistă de mediu plină de detaliile vieţii sub comunism. Nu-mi amintesc ceva similar în proza românească a ultimelor decenii plasată în perioada comunistă. (E-adevărat că unele episoade depăşesc stilistica realistă – cum este, spre exemplu, cel dedicat colectării de hîrtie, o proză perfect absurdă –, dar nu pot să nu remarc şi să nu subliniez detenta realistă admirabilă la un prozator îndeobşte liric-fantastic-metafizic.)

Dar viaţa anostă şi repetitivă a profesorului scriitor ratat în oraşul ruinat, gri şi rece (descrierile Bucureştiului decadent sînt, ca de obicei, de o melancolie copleşitoare), plecat de lîngă părinţi pentru a locui singur într-o casă veche, făcînd acelaşi drum cu tramvaiul prin cartier pînă la şcoală şi înapoi, cu o carieră literară refuzată şi una profesională care nu-l interesează, trecut inclusiv printr-o căsnicie călduţă încheiată însă repede din motive de decădere mentală a soţiei, viaţa mundană mediocră a protagonistului este, de fapt, plină de întîmplări inexplicabile sau bizare de-a dreptul, este populată cu personaje groteşti sau enigmatice, trece prin momente halucinante. Jurnalul său de existenţă pendulează permanent între profan şi... altceva.

Casa veche în formă de vapor pe care o cumpără a fost construită deasupra unui nod magnetic de către inventatorul unui solenoid – de fapt, nici nu este o casă, ci un labirint modular de camere obscure în care personajul levitează; cu o maşinărie misterioasă în pod sub forma unui vechi scaun de stomatologie ca un pupitru de comandă, un fel de navă care pluteşte pe oceanul magnetic al lumii. Spitalul sau preventoriul sînt şi ele nişte instituţii misterioase, unde doctorii şi administratorii nu sînt ceea ce par a fi, pacienţii şi copiii fiind subiectele unor proceduri medicale enigmatice. Din corpul profesoral al şcolii face parte şi o profesoară recrutată de secta mistică a pichetiştilor, conduşi de un anume Virgil, angajaţi în manifestări nocturne prin cimitire şi la morgă. Fabrica părăsită de lîngă şcoală (al cărui portar este răpit de entităţi necunoscute), fabrica cu halele ei industriale labirintice, este, de fapt, un muzeu al ororilor care, expunînd diorame cu paraziţi uriaşi, seamănă mai degrabă cu o unitate secretă de experimente biologice abandonate. Pe un tăpşan de la periferie există o „zonă“ unde apar diverse obiecte care sfidează legile fizicii.

Şi mai sînt cărţile citite de protagonist (alături de inventatorul Mikola, bibliotecarul Palomar este cealaltă figură călăuzitoare a protagonistului): un roman de Ethel Voynich, cărţile de matematică ale tatălui ei, George Boole; teoriile de fizică ale cumnatului ei, C.H. Hinton, misteriosul manuscris Voynich, plus studii de parazitologie, experimentele medicului legist Nicolae Minovici sau interpretările viselor ale lui Nicolae Vaschide; toate acestea fiind puse în aceeaşi mare ecuaţie existenţială care ar trebui să dovedească posibilitatea depăşirii condiţiei umane reduse la doar cinci simţuri şi a evadării din lumea limitată de doar trei dimensiuni.

Căci, de fapt, aceasta este obsesia protagonistului şi ideea întregii cărţi: ieşirea din corp şi din lume, mîntuirea. Manuscrisul profesorului scriitor ratat îi conţine nu anomaliile, ci semnele unei posibile depăşiri a condiţiei, şi desfăşoară, pagină după pagină, semne ale unei posibile deschideri a lumii. Casa şi cartierul scriitorului sînt pline de ruine, camere şi uşi secrete, subsoluri şi alte asemenea locuri de trecere; pe cînd viaţa lui, cu vizitele nocturne, răpirile/dispariţiile unor cunoscuţi, indiciile, înscrisurile, mesajele, formulele şi codurile peste care dă în cărţi sau care i se arată în vise şi în desenul unor tatuaje – toate acestea sînt irumperi şi manifestări ale unei alte dimensiuni, întrezăririle unei lumi paralele, superioare, sacre, pe care protagonistul o presimte şi o prevede, o lume care i se „arată“ şi la care tînjeşte cu fiecare fibră din carnea lui, cu fiecare neuron din creierul său.

Este profesorul însuşi nebun, unul dintr-o serie care-i cuprinde pe inventator, pe pichetist, pe portar şi pe bibliotecar? Probabil, ca orice profet. (continuarea aici)

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

Luni, 1 februarie, de la ora 22, Mircea Cărtărescu va vorbi despre Solenoid în emisiunea lui Marius Chivu All You Can Read de la Radio Seven (103,4 FM sau online la 7radio.ro).

*****

Mircea CĂRTĂRESCU

Solenoid

De unde vine nefericirea? Cum e posibilă mizeria infinită a vieţilor noastre? De ce simţim dureri, de ce suferim boli, de ce ni s-a dat chinul geloziei şi‑al dragostei neîmpărtăşite? De ce sîntem atît de răniţi de semenii noştri? Cum a fost aprobat cancerul, cum s-a dat drumul schizofreniei în lume?…

De ce ştiu că exist dacă ştiu de asemenea că nu voi mai fi? De ce mi s-a dat acces la spaţiul logic şi la structura matematică a lumii? Doar ca să le pierd cînd trupul mi se distruge? De ce mă trezesc nopţile la gîndul că voi muri, şi mă ridic în capul oaselor, acoperit de sudoare, şi ţip, şi mă zbat, şi-ncerc să-mi înăbuş gîndul intolerabil că voi dispărea pentru eternitate, că nu voi mai fi niciodată, pînă la capătul timpurilor? De ce lumea se va sfîrşi odată cu mine?

Îmbătrînim, aşteptăm liniştiţi în şirul condamnaţilor la moarte. Sîntem executaţi unii după alţii în cel mai sinistru lagăr de exterminare. Sîntem dezbrăcaţi mai întîi de frumuseţe, de tinereţe şi de speranţă. Sîntem înfăşuraţi în veşmîntul de penitenţă al bolilor, ostenelii şi putreziciunii. Ne mor bunicii, ne sînt executaţi în faţa noastră părinţii şi deodată timpul se scurtează şi-ţi vezi brusc faţa-n tăişul securii. Şi abia atunci ai revelaţia că trăieşti într-un abator, că generaţii sînt măcelărite şi le-nghite pămîntul, că miliarde sînt împinse mai departe în gîtlejul iadului, că nimeni, absolut nimeni nu scapă. Că nu mai trăieşte nici un om din cei pe care-i vezi în filmele lui Méliès ieşind pe poarta unei fabrici. Că absolut toţi cei dintr-o poză sepia de-acum optzeci de ani sînt morţi. Că toţi venim pe lume dintr-un înspăimîntător abis fără memorie, că suferim inimaginabil pe-un fir de praf din lumea nesfîrşită şi că pierim apoi, într-o nanosecundă, ca şi cînd n-am fi trăit, ca şi cînd n-am fi fost niciodată. (fragment)

Citiţi aici un capitol întreg din Solenoid.