Am avut o seară palpitantă cu un grup de prieteni – jurnalişti, editori, oameni de teatru (între 32 şi 60 de ani), cu toţii cititori cît cuprinde. La micile noastre sindrofii, după grabnica pregătire de artilerie a aperitivelor şi a primelor şarje lichide, invariabil se aprinde rugul polemic pe cîte-o chestie mai mult sau mai puţin la ordinea zilei. Cum – s-avem iertare – la noi în casă hărţuirea politică (adică inutila sleire a energiilor mentale şi afective prin forfecarea mizeriilor partinico-parlamentar-prezidenţiale) e de mult şi total interzisă, turnirul verbal se centrează pe dileme culturale. Ca la nişte vrednice animale pe cale de dispariţie, care-şi duc viaţa „la nişă“. 

Cum tocmai dădusem un interviu la (ei da, şi ce?!) Gazeta sporturilor, despre reeditarea, acolo, a trilogiei Millennium, de Stieg Larsson, spiritele s-au inflamat, pe de o parte, la „isteria“ mediatică generată deopotrivă în Apus şi Răsărit de autorul împricinat, dar mai mult la „moda asta, de doi bani, cu cărţile la ziare“. Care ar fi ceva nefiresc, o concurenţă flagrant neloială cu sistemul editorial, cu titluri reeditate fără discernămînt, fără îngrijirea textologică adecvată, cu traduceri aproximative (cînd nu de-a dreptul asasine), cu albume de artă reproduse în condiţii grafice precare, totul jalnic, de un amatorism atroce, cu ochii exclusiv la grămadă şi la bani, nicidecum la educaţia estetică îndelung (şi ipocrit) aclamată! 

Oare-aşa să fie totul? 

Adevărul e că nici o revistă cu ştaif şi spaţiu – gen România literară, Dilemateca, Observator cultural, Viaţa românească, Apostrof – nu a făcut un examen atent, exhaustiv, estetic, dar în principal sociologic, al fenomenului. Un fenomen impresionant, fără doar şi poate. Şi cu efecte incalculabile, pe termen lung, de-o ameţitoare varietate. 

A trecut un timp, serios apreciabil şi neapărat analizabil, de la fericita iniţiativă librofilă a Cotidianului, epoca Ioan T. Morar – Cristian Teodorescu, pînă la recenta editare a Poveştilor nemuritoare la Libertatea, trecînd prin sutele de titluri ataşate la tirajele de sute de mii de exemplare ale unor ziare precum Jurnalul literar, Adevărul, Ziarul financiar, inclusiv armata de CD-uri şi DVD-uri din istoria teatrului şi filmului, a artelor plastice şi folkului, cu dicţionare, atlase şi ghiduri de călătorie, cărţi motivaţionale – de la grădinărit, pescuit, numismatică, yoga şi bricolaj, la fotografie, gastronomie, ocultism, paranormal, spionaj, istoria sportului, cosmetică şi cîte altele –, toate rupte din trufaşa dar păguboasa lor independenţă librărească şi legate osmotic de efemerul dispreţuit, însă parşiv-eficient, al gazetei.

Ziarul, metafora supremă a efemerităţii, ca purtător al perenităţii încorporate între coperte. Ce răzbunare paradoxală! Ce contre-emploi pitoresc! Unul ca mine nu e deloc interesat de eventualele malversaţiuni privind drepturile de publicare, brandurile tip BPT aspirate din mers, varii practici de spălare de bani ş.a.m.d. Eu ştiu una şi bună: că de cînd cu diviziunea asta a muncii – Adevărul cu externele (adică traducerile), Jurnalul naţional cu internele (de la Eminescu, Caragiale, Rebreanu, Slavici, Goga, Eliade, Camil, plus alţi mari şi mici interbelici, la Petru Dumitriu, Preda, Nichita, Sorescu, într-o colecţie de peste 80 de titluri –, s-au vărsat pe piaţă valori tradiţionale şi moderne în tiraje de-o sută de ori mai mari decît ale editurilor, cu prefeţe care actualizează mesajele, la preţuri pe bună dreptate considerate de dumping de către editori, dar absolut accesibile cumpărătorului de rînd şi care permeabilizează receptarea, schimbă benefic ţintele din public şi accesibilizează benefic valori altminteri rezervate spaţiului elitar. 

Mi s-a scos pe nas faptul că am prefaţat deja două titluri – Poezii de Eminescu şi Întoarcerea din rai a lui Eliade, la Jurnalul naţional, şi că mă pregătesc pentru Huliganii, deci sînt professionally involved. (Şi-acum ce-o să mi se mai spună? Că, scriind la Dilema veche, în siajul Adevărului, am interes să laud biblioteca alcătuită acolo? Să fim serioşi! Dar, la urma urmei, ce-are a face?!?) Vorba e, le-am spus, aţi făcut la gazetă careva dintre voi un examen al editării, ca şi al studiilor introductive la volumele cu pricina? Cei care acuză lecţiunile greşite, preluările vinovate şi traducerile catastrofale au ieşit mare şi tare pe piaţă cu aceste acuzaţii? Am făcut sondaje sociologice, ca să vedem cine şi de ce stă la coadă, adeseori dînd bacşiş chioşcarilor, pentru un titlu sau altul? Ştim cît de cît cine cumpără cărţi de dragul lecturii, din pricina preţului mic sau doar din mania colecţionării de titluri cartonate? 

În fine, este un fapt că s-au vărsat gratuit, într-o singură zi, 400.000 de albume Leonardo şi 150.000 de Noduri şi semne într-un peisaj pitecantropic, marcat ucigător de aerul de şatră al României de azi? Este. 

Înainte de-a ne întreba de calitatea reproducerilor, a traducerilor şi prefeţelor, cred că avem datoria să analizăm segmentele de public la care au ajuns. Şi să optăm ferm – cine şi dacă poate! – între a avea mai degrabă ceva, decît nimic, sau invers. 

În fond, omul care dă azi 10 lei pe-o carte la chioşc („chez votre marchand de journaux“ – şoptesc galeş, din depărtare, pentru dl Radu Cosaşu) e foarte posibil ca mîine să intre în librărie şi să dea 40 pe o altă carte. De ce să nu cred acest lucru şi să-i decretez din start imposibilitatea?  

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte a sa este Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei, Editura Humanitas, 2010.