Balamucul religiilor

● Daniel Bănulescu, Cine a cîştigat Războiul Mondial al Religiilor?, piesă de teatru în trei acte, ediţia a doua, Editura Cartea Românească, 2011. 

Mărturisesc că citesc teatru sporadic. Singurul dramaturg român contemporan pe care îl urmăresc e Vlad Zografi, iar ultimele volume de teatru citite – pe care vi le şi recomand cu ocazia asta – sînt antologia lui Ion Cazaban: Texte teatrale suprarealiste (Gherasim Luca, Gellu Naum, Paul Păun, Virgil Teodorescu şi D. Trost, Editura Unitext, 2005), Odiseu şi Penelopa de Mario Vargas Llosa (Editura Curtea Veche, 2010) şi volumele X-XI din seria dedicată lui Eugène Ionesco de Editura Humanitas. Cu toate astea, piesa scrisă de Daniel Bănulescu m-a interesat încă de cînd am aflat că era cît pe ce să cîştige concursul UNITER din 2001. Textul a fost publicat trei ani mai tîrziu, iar faima lui a tot crescut, mai ales printre criticii literari, care l-au şi ales, în programul „Translation and Publication Support – 20 Romanian Writers“ iniţiat de ICR acum cîţiva ani, fiind, de altfel, singura piesă de teatru de pe acea listă de propuneri pentru editorii străini. Singurul text dramatic din opera lui Daniel Bănulescu n-a avut însă norocul vreunei montări, pînă la această, iată, a doua ediţie în volum.

Subiectul piesei este cît se poate de incitant: patru reprezentanţi religioşi (un preot ortodox, unul catolic, un călugăr budist şi un imam) sînt invitaţi, cu ocazia Sărbătorii Întîlnirilor, într-un salon psihiatric, pentru a le predica şi a încerca să-i convertească, fiecare în propria religie, pe cei doisprezece pacienţi (numărul, acelaşi cu al apostolilor, trebuie că e simbolic). Pacienţii au dereglări variate, salonul fiind o adevărată panoplie psihiatrică: paranoia, demenţă, schizofrenie, polifagie, halucinaţie corporală, mitomanie, manie-depresie, afazie, oligofrenie, epilepsie ş.a. Fiecare bolnav vorbeşte, se comportă şi evoluează conform simptomatologiei specifice, autorul rămînînd în relativ acord cu fişele clinice ale afecţiunilor respective. „Capodopera de cameră de balamuc“, cum apare descris decorul într-o didascalie, este, de fapt, imaginea metaforică a unui Babel psihiatric în care descind cei patru slujitori religioşi a căror misiune este să facă ordine în minţile şi sufletele bolnavilor pe care jură să-i scape de „turmele de draci“ şi, conform replicii unui pacient, să-i vindece „de toate bolile de care unii dintre noi ar putea suferi“. Este aici o punere dogmatică în scenă a unei convertiri extreme: religia ca tratament final al unei potenţiale vindecări a psihicului uman. Cum nu există un arbitru, un observator extern sau un medic-şef, pacienţii îşi organizează singuri această competiţie a convertirii şi vindecării: fiecare reprezentant religios are la dispoziţie un timp limitat pentru a predica învăţătura propriei religii. Dezechilibrul, firav, se rupe, la un moment dat, tratamentul propovăduirilor alternative, în care fiecare sabotează predica fiecăruia, nu mai funcţionează, pacienţii devenind nerăbdători şi agresivi. Ceea ce la început apare drept o paşnică şi sărbătorească, ecumenică întîlnire a religiilor, se transformă, prin violenţa pacienţilor, care îl ucid repede pe preotul catolic, într-o competiţie pe viaţă şi pe moarte în care cei trei slujitori religioşi rămaşi sînt constrînşi să-şi dispute întîietatea credinţei, prin discursuri şi contestări cît se poate de dure. Acest campionat mondial al religiilor organizat ad-hoc şi care ar trebui să impună tuturor „adevărata religie a lumii“ este comentat de pe margine de către pacienţi ca un meci de fotbal ajuns în prelungiri, conform regulei sudden death: cine pierde confruntarea cu preopinentul său religios este eliminat fizic din joc. Fiecare competitor are dreptul să atace punctele slabe ale religiei rivalului său punîndu-i, într-un timp clar delimitat, trei întrebări. Acest şah dogmatic full-contact este judecat cu cruzime de spectatorii salonului psihiatric înarmaţi cu răngi de fier şi care, în cele din urmă, îneacă competiţia salvării lor prin credinţă într-o baie de sînge, izbăvitoare în felul ei. Iată descrierea didascalică prozastică a morţii preotului catolic: „Ţeasta sa e o masă însîngerată. Smocuri de păr, aşchii de oase, fragmente de creier, şuvoiaşe de sînge au fost împrăştiate pretutindeni în jur. Capul şi umerii măcelăriţi îi cad pe tăblia mesei. O parte dintre persoanele situate în apropierea sa îşi scutură, cu lovituri de bobîrnac, fărîmiţările organice, aterizate atît peste veştminte, cît şi peste porţiunile neveştmîntate ale corpurilor lor“. Iată şi reacţia jubilatorie a preotului ortodox: „Barbut să joace diavolii cu sufleţelul lui şi cu cel al maică-sii!“. Astfel, încă de la început, e clar că nici unul dintre cei patru reprezentanţi religioşi nu e mai presus şi nu merită să supravieţuiască acestei încercări (înscenări?) a competiţiei convertirii colective.

Piesa avansează pe două niveluri. Unul este cel al pacienţilor organizaţi ierarhic (cei numiţi „guvernanţii“ conduc ostilităţile, alţii sînt executanţi subordonaţi sau complotişti), celălalt – al învăţătorilor religioşi preocupaţi de confruntare pînă la a face abstracţie de locul şi regulile unde aceasta se desfăşoară, căci, din vanitatea propriei credinţe, nimeni nu pare afectat de consecinţele sîngeroase din jur. Trebuie să remarc însă destul de slaba dimensiune dogmatică a confruntării religioase purtate la un nivel maieutic primar, piesa neavînd o dimensiune eseistică, mai accentuat ideatică. (Fac aici o paranteză pentru a recomanda, în acest sens, romanul Regele, înţeleptul şi bufonul, tradus anul trecut de Florentina Dan la Editura Nemira, roman scris în 1998 de teologul elveţian de origine keniană Shafique Keshavjee chiar sub forma unui turnir al tuturor religiilor lumii, adevărat tratat de istoria religiilor cu intrigă poliţistă; precum şi filmul God on trial, în regia lui Andy De Emmony, după un scenariu de Frank Cottrell Boyce). Înarmaţi cu răngile de fier şi cu un manual de psihiatrie, „guvernanţii“ încep, în paralel cu debate-ul religios, să aplice celorlalţi pacienţi „tratamente de însănătoşire“ alternative, semn că soluţia religioasă, oricare ar fi aceasta, nu-i convinge: „Nu numai că diavolii care chinuiau lumea n-au dispărut. Dar au adus şi de acasă, de la religiile lor, cirezi şi mai uriaşe de draci!... În spatele scenei, religiile şi dracii se sărută cu foc“, cum spune un pacient. Cei doi „finalişti“ ai confruntării religioase sînt şi ei măcelăriţi, iar pacienţii mai puternici instaurează o nouă religie numită Sfînta Psihiatrie, o metodă anarhistă bazată pe putere şi violenţă.

Prin delirurile polifonice, idiolectele suprarealiste, replicile absurd-clinice, psihotice şi cu substrat sexual deviant ale nebunilor, prin construcţia poetică de horror antireligios, prin reprezentările naturaliste ale cruzimilor, precum şi prin indicaţiile de regie întinse, stilizate, prozastice, Daniel Bănulescu îşi dovedeşte mai degrabă calităţile de poet, aşa cum bine remarcă şi Paul Cernat în prefaţă. Piesa are şi umor, uneori livresc (exclamă un pacient: „Iubesc tocana, dar nu i-aş îndrăgi pe tocători“), cel mai adesea însă negru (chinuit de foame, pacientul polifag exclamă exasperat în timpul predicii budistului: „Nu mai ziceţi atîta reîncarnare!“), personajele se individualizează şi dialoghează în psihodelirurile lor surprinzător de bine, dar debate-ul e prea umoral şi prea puţin dogmatic, slab bazat pe idei, tensiunea se pierde pe parcurs, dramatismul diluîndu-se din cauza unui uşor, dar evident dezechilibru de compoziţie: femeia de serviciu de la început, foarte amuzantă, nu mai apare deloc; reprezentanţii religiilor dispar, uneori, de pe pagini întregi; iar deznodămîntul este cam lungit. La o posibilă montare însă, toate acestea pot fi uşor ajustate. 

P.S. Cărţile de la Cartea Românească sînt, în continuare, prost legate: la sfîrşitul lecturii, rămîi cu paginile cărţii dezlipite de cotor. Am mai spus asta, ştiu! Nu sînt pisălog, doar contrariat.