Descopăr azi că de Japonia, mintal, nu m-am despărţit. E ce am resimţit acum, cînd am revenit. O purtam încă în mine şi, ajuns din nou acolo, ea a renăscut ca o floare ofilită. Nu o descopeream, o recunoşteam… 

Mie nu-mi place Delacroix – prea sportiv, prea energic –, dar nu pot uita un carnet de schiţe descoperit într-o expoziţie: figuri rapide, contururi niciodată fixate ce, împreună, afirmă instantaneitatea ca formă de libertate. Şi uneori, ca azi, cînd propun aceste „crochiuri japoneze“, la el mă gîndesc. Ele sînt disparate, cert, dar adunate par să se constituie într-o imagine „mişcată“ a unei lumi nipone, familiare şi totodată străine. Ca Marocul lui Delacroix. 

În ciuda rezervelor formulate faţă de „generalităţi“ privind o cultură – Cioran a fost criticat pentru eseul său consacrat Franţei –, ele revelează totuşi „adevăruri“ ce îi sînt proprii, degajează arhitectura unei mentalităţi. Ea permite să identificăm un „spirit“, o ordine comună, dar nu ne cer imperativ să sacrificăm inserţia fugitivă a individualului… voiajul privilegiază această dualitate. Alianţa între ceea ce persistă şi ceea ce survine ca o fulguranţă a concretului, a ceea ce intimitatea cu el produce. E lecţia antropologiei moderne: nu antropologie de fotoliu, ci una de teren.

În Japonia, protocolul se respectă strict, dar nu i se asociază automat prestigiul. E o discrepanţă străină Europei, căci doar la Tokyo sau la Matsumoto un editor reputat – cel mai reputat – sau un mare director de teatru respectat te pot invita într-un mic restaurant frecventat de studenţi sau localnici ai cartierului. E poate o conduită proprie lumii artei, dar cum să rămîn insensibil? Ea implică un abandon al prestigiului fără ca aceasta să perturbe rigoarea protocolului: cîrciuma unde nici un lider occidental n-ar intra, unul japonez o frecventează fără rezerve sau reticenţă. Ca acum, celebrul om de teatru Kushida. Sîntem aşezaţi împreună pe un tatami în timp ce alături doi adolescenţi îşi evaluează atent resursele modeste înainte de a comanda o altă carafă de sake. 

Aici, printre chelneri, se agită o doamnă în vîrstă care ne serveşte rapid şi atent. Pare un personaj ieşit din filmele lui Ozu, de altădată… din acele familii cotidiene fără eroi sau gheișe cărora cineastul le consacră eseurile sale. Îi propun să ne fotografiem şi întreaga masă de oaspeţi se reuneşte în jurul ei: nu zăboveşte, fiind preocupată de sarcinile restaurantului, dar îi simt satisfacţia, pudic exprimată. La plecare, ne întîlnim şi, repede, caută ceva în buzunarul şorţului, improvizează un dar de mulţumire adresat doar mie: un şervet cald, imaculat! M-am gîndit atunci la Brecht, care iubea tocmai asemenea cadouri furtive, cadoul-act mai degrabă decît cadoul-obiect pe care japonezii îl oferă pînă la sațietate, cadou anonim şi impersonal. Şi, atunci, gestul modestei japoneze mi l-a evocat pe cel de neuitat al marelui actor Ilie Gheorghe. În fiecare seară triumfa în Faust la Sibiu, dar voia, mi-a spus el, să-mi ofere un recital Sorescu. Era ziua mea. Ne-am reunit cîţiva prieteni apropiaţi în Librăria Humanitas, Sânziana Miloşoiu l-a filmat şi astfel am primit pentru aniversarea mea un cadou de neuitat. Îl port în mine asemeni gestului de gratitudine din restaurantul de la Matsumoto. 

Relaţia între respectul protocolar şi indiferenţa la prestigiu se confirmă în sala de kabuki unde se prezintă capodopera O poveste cu stafii de la Yotsuya. Publicul îşi ocupă precipitat şi tăcut locurile, aşezîndu-se în fotolii sau pe mici scăunele; dar, la pauză, împreună cu un recent prieten, Shiga Shigehito, mă rătăcesc printre vînzătorii magazinelor instalate în foaier, care strigă, se agită, propun produse simple, fructe conservate, măşti sau genţi din ţesături colorate, viaţa în expresia ei cea mai simpatic comercială. Aici nu se vînd obiecte de marcă apreciate de turiştii japonezi la Paris, poşete Vuitton sau parfumuri Dior. Aici, agitaţia pieţei populare se constituie în „dublul“ sălii. Ele își sînt indisociabile. Teatrul kabuki nu sacrifică, în numele artei, dimensiunea profană a vieţii. Şi de aceea am cumpărat de acolo cîteva nimicuri… 

În Japonia se practică demagogia surîsului generalizat. Inflaţie a surîsului. Practică socială. Ea e agreabilă, dar iluzorie, şi de aceea mă consolez cînd, ca spectator avizat ce totuşi sînt, recunosc surîsul adevărat, surîsul păstrat dincolo de servitute şi de obligaţie de comunicare, surîsul bătrînilor. Surîsul ca o mărturie de nesupunere la stereotipul surîsului, surîsul vîrstei asumate. Surîsul lui Kushida, ca în fotografia cu bătrîna doamnă din restaurant, e un dar de încredere reciprocă. Îl primesc şi îi răspund legînd astfel între noi un dialog fără cuvinte. Dialogul surîsurilor netrucate. 

În kabuki, totul se poate modifica, spunea Kenzaburo Oe şi o repetă acum Ku­shida, în afară de soclul ultim, acela al travestiului, căci în el se concentrează arta actorului, se sublimează identitatea reală a bărbatului pentru a se converti în ficţiune feminină. Şi, văzînd acest kabuki reînnoit, privirea mi-a fost sedusă de mişcările șerpuitoare ale unei tinere onnagata, Shichinosuke, fiu al marelui maestru Kanzaburo, în travesti, de înclinarea timidă a capului, de sexualitatea sa subtil asumată. Stilul rafinat al onnagatei e pecetea kabuki-ului. Mai mult decît apariţiile violent spectaculare ale stilului aragoto pe care, de altfel, Kushida le-a temperat. Surîsul onnagatei, surîsul Giocondei. Surîs dincolo de iubirea şi neiubirea de teatru, miraculos reconciliate. 

În kabuki, selecţia repertoriului se motiva la origine şi prin considerente meteorologice: Stafiile de la Yotsuya erau programate pe timp torid estival, căci ele, înspăimîntînd, puteau face ca publicului să-i „fie frig pe șira spinării“. Acum aerul condiţionat le-a diminuat puterea. 

Kushida, pentru a înfățișa o fantomă, are intuiţia de a conjuga o proiecţie fluidă, imprecisă, cu violenţa unui corp ce sfîşie hîrtia şi apare pe jumătate. Amestec de suprafață onirică şi volum concret, asociere hibridă între irealitatea apariţiei şi materialitatea corpului. 

Folosirea cu precădere a unui cuvînt traduce „mentalităţi“ naţionale: românii se „descurcă“, francezii „s’en foutent“, sînt indiferenţi, japonezii spun de dimineaţa pînă seara „hai“, „da“ – în această recurență se identifică respectul lor faţă de autoritate şi totodată respectul pentru partenerul de conversaţie. Supunere şi politeţe, două posturi contrarii, reunite în materia însăşi a limbii. 

Într-un anticariat n-am cumpărat o mască şi astfel nu i-am dat şansa să se elibereze, să se reintegreze într-un spaţiu privat, aşa cum un prieten a făcut-o demult pentru o marionetă birmană care acum şi-a găsit parteneri printre cele pe care le posed şi care, binevoitoare, au acceptat-o. Masca de la Matsumoto a rămas orfană! 

O prietenă fotografă îmi oferă o imagine surprinsă în culisele unei săli de kabuki. O cabinieră în vîrstă îmbracă un copil ce debutează pe lungul drum al acestei arte, kabuki-ul, pe care Kushida vrea să-l elibereze de vechile-i constrîngeri formale. Cîtă atenţie din partea ei şi cîtă concentrare din partea viitorului actor! Această fotografie o iubesc ca pe un hai-ku al scenei. Mulțumesc, Aquio!  

George Banu este critic de teatru.