● Căpcăuni, text: Yann Verburgh, regie: Eugen Jebeleanu, scenografie: Velica Panduru, muzică: Rémi Billardon, regie tehnică: Nina Tanné. Cu: Radouan Leflahi, Ugo Léonard, Clémence Laboureau, Claire Puygrenier, Yann Verburgh. Compagnie des Ogres, Franţa la Platforma Internaţională de Teatru Bucureşti #4. 

„Fiica: Mamă, de ce au schimbat definiţia cuvîntului «dragoste» în dicţionar? (…) În vechiul dicţionar, cuvîntul «dragoste» era definit ca un sentiment de afecţiune între două persoane. (…) Şi în noul dicţionar, cuvîntul «dragoste» e definit ca un sentiment de afecţiune între un bărbat şi o femeie.“ Acest fragment, care aminteşte de intenţia de modificare a definiţiei familiei în Constituţia României, face parte din piesa de debut a dramaturgului francez Yann Verburgh, Căpcăuni, montată de Eugen Jebeleanu în Franţa, la Compagnie de Ogres (Compania Căpcăunilor – înfiinţată de regizor şi dramaturg, iniţial sub numele Compagnie 28). Spectacolul, prezentat în octombrie la ArCuB, în cadrul Platformei Internaţionale de Teatru #4 curatoriată de Cristina Modreanu, este o incursiune bine documentată („teatru documentat, nu documentar“, precizează Jebeleanu şi Verburgh) în legislaţiile şi mentalităţile homofobe din întreaga lume, prin cazuri reale de agresiune asupra persoanelor -LGBT, unele de o cruzime greu suportabilă.

Profund inconfortabil, dureros, trezind oroare şi revoltă, Căpcăuni este un poem vizual performativ – picturalitatea spectacolului se conectează cu lirismul textului – căci scenografa Velica Panduru a imaginat o pădure ceţoasă din care se ivesc ameninţător creaturi coşmareşti, asemănătoare „mascaţilor“ care colindă în preajma Anului Nou în zonele montane din România. „Căpcăunii“ sînt aici materializarea unui primitivism care se ascunde în cutele umanităţii, se coagulează în ură faţă de tot ce e diferit şi se asociază cu radicalismele de tot felul, cu naţionalismul şi fanatismul religios, pentru a da măsura (eşecului) civilizaţiei actuale. O cortină mătăsoasă ascunde/dezvăluie această pădure (metaforă a mentalităţii), cu toată sălbăticia ei. Numeroasele cazuri de agresiune, uneori fatală, asupra persoanelor LGBT, motivate de convingeri personale sau de legea locală, alcătuiesc un tablou frisonant al lumii contemporane, căci ceea ce ar fi trebuit să fi rămas în negurile istoriei (discriminare pe motive de orientare sexuală) pare nu doar viu, ci şi nemuritor. Descătuşarea urii faţă de categoriile vulnerabile şi vulnerabilizate prin împingerea continuă, de către ceilalţi actanţi publici, la marginea societăţii – minorităţi sexuale, etnice, religioase, rasiale – se produce de către agresori individuali, dar şi sub forma furiei populare, motivată de un obscurantism drapat în apărarea unor valori umane „ameninţate“ de cel diferit. Este strategia universală prin care masele sînt ţinute sub control: crearea unui duşman comun care ameninţă ordinea lumii şi spre care este deturnată atenţia publică pentru a nu fi observate abuzurile puterii. Incidentul din 2013 de la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, cînd proiecţia unui film gay a fost întreruptă de susţinători ai Noii Drepte, este şi el prezentat în spectacol, la Bucureşti scena avînd o formă inedită, cu aportul actriţei Cristina Drăghici, care a întruchipat, din public, mînia cetăţenească faţă de „distrugătorul“ (aici chiar spectacolul în sine) valorilor naţionale, pe fondul imnului de stat.

Actorii francezi sînt ei înşişi un spectacol – în mod excepţional, la Bucureşti a jucat şi autorul textului, actorul Yann Verburgh – printr-o teatralitate fin reglată (cu o menţiune specială pentru Clémence Laboureau, surprinzătoare prin cameleonism – Luka al ei este un personaj de colecţie – şi muzicalitate). Fiecare susţine mai multe partituri dramatice, care nu ţin cont de gen sau vîrstă, lucru ce decurge din structura fragmentară a textului, dar şi din faptul că regizorul a alternat călăii cu victimele, solicitînd actorilor o repoziţionare rapidă, fără a accentua/vulgariza diferenţele. Este o construcţie performativă filigranată, care demonstrează ideea că, chiar dacă ura este cultivată la nivel de grup, decizia de a urî este individuală.

În FNT 2017, un alt spectacol al lui Eugen Jebeleanu, pe un text propriu, Familii, produs de Teatrul Naţional „Radu Stanca“ şi Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu, porneşte direct de la propunerea de redefinire a familiei în Constituţia României. Trei poveşti cu familii, fiecare disfuncţională în felul ei, se intersectează în trei capitole cronologice care sînt coregrafiate diferit pentru a fi autonomizate (fiecare capitol are un ritm şi o mişcare proprii). Spaţiul este creat din jaluzele verticale care ascund/dezvăluie acţiuni şi mentalităţi, dar sînt şi suport pentru proiecţiile video. Textul panoramează mai multe subiecte – definirea rolurilor în cadrul cuplului, relaţiile între fraţii vitregi, violenţa domestică, homofobie – şi ridică întrebarea dacă alcătuirea „corectă“ (după norma majoritar acceptată) a familiei asigură şi funcţionalitatea acesteia.

Un alt spectacol semnat de Jebeleanu, 20 noiembrie, pe textul lui Lars Noren, creat tot la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ (şi văzut la Bucureşti în TeenFest – Teatrul Excelsior şi FEST(IN) pe Bulevard – Teatrul Nottara), este o monodramă care reconstituie ficţional biografia – contextul social şi posibilele motivaţii – autorului atacului de la Emsdetten, Germania, din 20 noiembrie 2006. Atunci, Sebastian Bosse (18 ani) a deschis focul în fosta sa şcoală, rănind cîteva persoane, după care s-a sinucis. Lars Noren foloseşte texte ale lui Bosse din care reiese că a fost umilit de către colegi, iar Jebeleanu încearcă să decripteze mecanismul prin care victima devine agresor – bullying la şcoală, presiuni sociale şi familiale (filmuleţele de familie cu personajul real sînt reproduse în spectacol – ce determină evoluţia diferită a unor persoane care au, cel puţin aparent, acelaşi start în viaţă?) etc. Într-o sală de clasă, în care în bănci stau spectatorii, Bosse, jucat febril de Ali Deac, ne reaminteşte, mai mult decît ne-am dori, că sistemul de educaţie este în cădere liberă, iar noi nu reuşim să îl oprim. 

* Versul este titlul unei poezii de Nicu Vladimir 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: sus – Maria Ştefănescu, jos – Adi Bulboacă