Dorian, regia și coregrafia: Oana Răsuceanu, video: Iulia Rugină, Dan Adrian Ionescu, Mizdan, Adrian Câmpean, muzica: Mihai Dobre, decor: Dan Adrian Ionescu, producător: Ana Agopian. Cu: George Albert Costea. Asociația Control N și Teatrul Odeon. 

În seara în care am văzut Dorian, NASA a anunţat descoperirea a şapte planete de dimensiunea Pămîntului. În Sala Studio a Teatrului Odeon, Terra pe care locuieşte Dorian (un supranume pentru Tudor, făcînd trimitere, probabil, la Dorian Gray, cel care îşi vedea sufletul într-o imagine/pictură) urmează să dispară în 24 de ore, după ce oxigenul va fi absorbit de un misterios praf auriu. Aceasta este premisa unui performance construit ca un edificiu compact în care dansul contemporan, proiecţiile video şi universul sonor sînt perfect sudate. Oana Răsuceanu elaborează un scenariu narativ care recuperează starea de sfîrşit al lumii, personale şi universale, pe care o simte un bărbat tînăr în faţa apocalipsei. Corpul performerului live se integrează în video şi cele două elemente se dezvoltă reciproc, unul prin altul. Sînt cîteva scene notabile: mesajele niciodată trimise între doi parteneri a căror dragoste se trezeşte în faţa extincţiei iminente, rutina cotidiană a personajului, care include poetica sterilităţii arhitectonice a clădirilor de birouri văzute dintr-un lift de sticlă, exersarea descătuşării libertăţii în ploaie, lumina diurnă filtrată pe fereastră sau trupul, supradimensionat de amintire, al unei femei iubite cîndva.

Miza spectacolului este formula performativă în care sunetul şi imaginea funcţionează simbiotic împreună cu performerul, depăşind poziţia de comentatori/susţinători ai acestuia. Practic, sound-ul şi videomapping-ul devin egale cu elementul live şi de aici rezultă un format contemporan, explorat în Occident, dar inedit la noi, în special din cauza menţinerii unor concepţii desuete legate de rolul şi limbajul video într-un spectacol. În Dorian, surprinde plăcut modul în care proiecţia video este narator, personaj, context împreună cu performerul. Şi aici e de remarcat meritul lui George Albert Costea, artist complex şi versatil care poate să susţină non-verbal, doar prin corporalitate, un spectacol de unul singur pe scenă şi a cărui prezenţă este puternică în mişcare şi în nemişcare, atunci cînd relaţionează prin non-acţiune cu imaginile narative din proiecţii. Unul dintre cei mai surprinzători actori din tînăra generaţie, George Albert Costea mai joacă singur într-o altă producţie, Open, în regia Letei Popescu, spectacol în care predomină teatrul şi cuvîntul, dar care are şi performativitate strict corporală.

Dorian este un spectacol viu prin prospeţimea formatului performativ, prin conceptul şi calitatea imaginii şi a sunetului şi prin prezenţa incitantă a lui George Albert Costea. Cu această producţie, Oana Răsuceanu propune o revigorare a limbajului în performance-ul românesc prin schimbarea raportului de forţe între video, sound şi actant. Creat ca spectacol independent, Dorian urmează să fie găzduit de Teatrul Odeon. 

● Somnambulism de Iaroslava Pulinovici, traducerea: Bogdan Budeş, regia: Alexandru Mâzgăreanu, scenografia: Rodica Der, ilustraţia muzicală: Alexandru Suciu. Cu: Ion Grosu, Crenguța Hariton, Karl Baker, Sorin Cociş, Diana Roman, Iulian Mihai Cristea. Teatrul Nottara. 

Rezultat în urma ediţiei a V-a a proiectului „Spectacolul începe cu o lectură“, desfăşurat în 2015 la Teatrul Nottara, Somnambulism, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, reprezintă premiera mondială a textului Iaroslavei Pulinovici, o tînără scriitoare din Rusia, formată la Institutul Dramatic din Ekaterinburg, unde l-a avut profesor pe excentricul Nikolai Koliada (regizorul unui Hamlet tribal, văzut în România în 2012). Piesa combină realism psihologic, grotesc, suprarealism, misticism în povestea unui bărbat care descoperă că şi-a trăit viaţa în derizoriu, cu o căsnicie şi un job dominate de minciuni şi alcool. O tragedie a avut loc înainte de începerea poveştii, iar personajul Slava este deja în colaps, într-un moment de renegare a sistemului social care împinge indivizii la tipare existenţiale vicioase.

Acest început abrupt particularizează textul: nu este un proces de intrare în criză, ci unul de parcurgere a acesteia. La fel se întîmpla în Viaţa cu un idiot, spectacolul lui Andriy Zholdak după Victor Erofeev la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu, unde criza, conjugală şi existenţială, era declanşată deja în prima scenă. Personajele din ambele producţii, Slava la Bucureşti (Ion Grosu), respectiv Soţia la Sibiu (Cristina Flutur), sînt nevrotice, încep spectacolele la tensiuni înalte şi continuă la acelaşi nivel, un lucru dificil pentru actori. Aici este şi una din reuşitele importante ale spectacolului lui Mâzgăreanu, în vibraţia înaltă a personajului principal, susţinut febril, cu fineţe şi echilibru, de actorul Ion Grosu. Spaţiul este reconfigurat de scenografa Rodica Der ca scenă a unui accident rutier (imaginea multiperspectivată a unei şosele, cu desenul de cretă al victimei), nu cel enunţat în text, ci unul simbolic, al lui Slava însuşi. Căci personajul suferă în urma tragediei un violent impact cu propria conştiinţă şi devine o „victimă“ a trezirii din rutina socială (simte enorm şi vede monstruos, ca să-l citez pe Caragiale), cerînd sieşi şi celorlalţi onestitate. Dar Slava are dificultăţi în a instaura etica în societate şi chiar în propria viaţă. Nu reuşeşte să provoace o revoluţie a moralităţii, ci doar să intre într-un nou tipar, casnic şi profesional, căruia ar putea să nu-i mai permită erori. Dar textul – şi spectacolul – se opresc înainte de (in)succesul său, refuzînd să încheie, fericit sau dramatic, parcursul acestui om dureros de lucid. Căci miza este criza, nu deznodămîntul trezirii, iar Mâzgăreanu conduce sigur traseul lui Slava prin acest colaps existenţial, în condiţiile în care în text nu există o acumulare şi o descărcare de tensiune, ci doar nivelul maxim.

Dorian şi Slava trăiesc, în mod diferit, sfîrşitul lumii subiective care îi afectează psihologic, unul devine introspectiv-letargic, celălalt febril-isteric.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: A. Călin, C. Duica