Zîmbete pariziene

Româna este doar una dintre multele limbi pe care le-am auzit vorbindu-se în jurul meu cînd am fost la Paris. Evident că se vorbea franceza, dar şi araba, japoneza, rusa, polona... Ieşind din foarte strîmtul meu cerc care, cumva, se învîrte între Universitate şi Romană în urbea noastră binecunoscută, şi-n care pînă şi reacţiile din priviri ale locuitorilor ei îmi sînt cunoscute, m-am trezit, deodată, într-o lume nu doar mai mare, ci mult mai diversă şi mai puţin previzibilă. Care joacă după alte reguli. Doamna care s-a revoltat în urma articolului meu despre Jimbolia (Dana Gluck, din comuna Giera, judeţul Timiş) ar fi fericită să constate că pînă şi o bucureşteancă trufaşă ca mine are sentimentul provinciei atunci cînd ajunge la Paris. Nu numai diferenţele de scală şi proporţii sînt semnificative aici, ci şi privirea de care vorbeam mai înainte: la Bucureşti, în metrou sau pe Magheru, am simţit-o de nenumărate ori pe cea curioasă, dar nu într-un sens plăcut, ci dornică să judece, cu precădere în defavoarea celui privit (la modul "ia uite-o şi p-aia, săraca, cum s-a îmbrăcat"; sau "ia te uită, ce ţoale are pe ea, de unde are banii?"). Delimitarea dintre spaţiul privat - intimitatea fiecăruia - şi cel colectiv, în care totul e la comun şi cu toţii ne pricepem la treburile tuturor e neclară, încă, la noi. În Anglia m-am plîns că e prea rigidă: acolo mi se părea că fiecare îşi vedea cu atîta osîrdie de propriile lui/ ei treburi, încît ajungea să fie chiar indiferent faţă de cei din jur. Abia la Paris mi s-a părut că am găsit fericita linie de mijloc: privirea oamenilor mi se părea caldă, uşor interesată de ceilalţi, dar nu iscoditoare. Dar, pînă la urmă, aceste cugetări generale despre popoare şi obiceiurile lor, desprinse din experienţa străzii, rămîn empirice şi atît. Cert e că am întîlnit destui oameni, în metroul sau pe străzile pariziene, care să se uite la mine cu prietenie sau să-mi zîmbească, necunoscuţi fiind. Una din naivităţile mele legate de omenire e că aceasta, în diversele ei conglomerate, poate fi o mulţime prietenoasă şi comunicativă. Ei, la Paris tocmai senzaţia asta mi s-a adeverit. A fost pentru prima dată cînd idealul meu din copilărie, şi anume cel al autobuzului aglomerat în care îmi găsesc şi eu un loc călduţ, şi-a aflat o posibilă materializare. Fie o negresă mică cu multe codiţe şi mama ei aparent îmbufnată, fie o franţuzoaică de vîrstă medie, uşor ridată, dar cu o siluetă elegantă şi îmbrăcată neostentativ, dar distins, fie un cuplu format dintr-o tînără franţuzoaică nurlie şi un japonez, toţi păreau să se integreze în categoria de "stradă prietenoasă". De altfel, metroul franţuzesc nu a avut, asupra anarhicului mei creier românesc, nici pe departe acelaşi efect ca cel englezesc, unde cultura scrisă prima şi era chiar literă de lege. Mai puţine inscripţii, reguli şi aici, dar nu chiar la tot pasul. De pildă, obositorul refren londonez cu "Mind the gap!", referitor la spaţiul dintre metrou şi peron, l-am auzit, la Paris, doar într-o singură staţie. Regulile se respectau, dar nu în mod fanatic, ci în limita bunului-simţ şi a înţelegerii omeneşti: la EuroDisneyland, oamenii de ordine îi îndepărtau pe prea entuziaştii fotografi, de cele mai multe ori copii sau adolescenţi, de pe strada pe unde urma să treacă Parada personajelor, dar nu cu asiduitate, ci cu calm, respectînd regula, dar tolerînd şi excepţiile posibile (un copil care stă pe marginea trotuarului ca să prindă şi el poza vieţii lui cu Minnie în rochie de seară). Am avut sentimentul, pentru prima dată în micile mele peripluri prin alte ţări, că mi-ar plăcea să trăiesc şi în altă parte, că România e totuşi mică şi pierdută într-o lume mult mai mare, în care se poate şi fără cochetăriile ei cu pitorescul şi derizoriul, şi fără frustrările ei provinciale.