Yachturi şi branduri

Marbella e staţiunea să zicem mai modestă de pe Costa del Sol, din Spania. Varianta ei de lux este Puerto Banus " de fapt, unul dintre porturile Marbellei. Numele acesteia vine de la Jose Banus, întemeietorul ei, un "dezvoltator" cu proprietăţi de-a lungul coastei şi un intim al lui Franco, numit "el constructor del regimen", găsesc pe Internet. Despre Puerto Banus am aflat într-o seară, la Buchinger, de la o businesswoman irlandeză dornică, de altfel, de un alt gen de evaziuni decît cele din Piaţa de portocali din Marbella. Ea mi-a vorbit de staţiunea aceasta ca despre o culme a consumului de lux: argumentul hotărîtor era că există, acolo, un bulevard (chiar pe malul mării…) cu multe dintre firmele mari ale lumii (Calvin Klein, Armani, Versace…). Pe de o parte… Pe de alta " maşini de lux, decapotabile cu nemiluita, Ferrari-uri, Lamborghini-uri şi Rolls Royce-uri (locul 2 din lume). Pînă la un punct, cînd încep… yachturile: 915 ambarcaţiuni, printre care cea a regelui Arabiei Saudite, multe uriaşe, cu etaj etc. "Etc." din final are darul de a ne aduce cu picioarele pe pămînt: deja expunerea de pînă acum pare să sune apologetic. Dar aşa ceva nu era nici pe departe în intenţia mea. Pe cineva venit din România şi care a trăit o parte din viaţă în varianta ei socialistă, asemenea glamour poate să-l/s-o impresioneze, dar nu neapărat să-l/s-o şi atingă. Da, e interesant de semnalat ca fenomen, ca un soi de posibilă filă în cartea recordurilor, la capitolul bifări. Dar nici urmă din emoţia presupus tipic feminină în faţa unor idoli consacraţi de la Unora le place jazzul (şi nu numai) încoace (şi nu numai): decapotabila, yachtul şi buticul de lux… Pentru cineva care, în facultate, dădea şpagă la magazinul de textile de la Coloane pentru a-şi achiziţiona, pe sub mînă, un deux pieces tricotat cu fustă plisată lungă pentru a-i servi la viitoarea repartiţie la ţară (pe care, de altfel, nu am mai prins-o…), setting-ul din Puerto Banus rămîne un decor… extravagant şi atît. A, dacă primeşti o invitaţie la o petrecere pe unul din yachturi, de ce nu. Dacă-ţi poţi cumpăra ceva dintr-unul din buticurile trendy, foarte bine. Dar, cel puţin în ceea ce mă priveşte, gestul rămîne simbolic: încă un trofeu dintr-un muzeu mai high class al consumului. Poate că "realismul socialist" (despre care vorbeam într-un mai vechi articol despre filme) m-a contaminat şi pe mine, "decreţică" a vechiului regim… Cert e că, după ce am trecut de şocul… economic iniţial, am fost foarte fericită să mă afund, cu aceeaşi irlandeză, într-unul din barurile fancy de pe malul mării. Asta s-a întîmplat anul trecut. Anul acesta am revenit la Puerto Banus în două ipostaze: o dată, cu autobuzul deja celebru de la Buchinger, care ne lăsa la El Corte Ingles, cel mai mare supermarket spaniol, şi el prezent în localitate, pentru două ore; şi a doua oară, singură, într-o dimineaţă. Abia în cea de-a doua ipostază lucrurile mi s-au arătat mai cu claritate. Am văzut în Puerto Banus o staţiune nu lipsită de farmec, dar nu din perspectivă economică: o plajă altfel decît la Marea Neagră, cu muntele în mare, şi o plăcută asortare între albul caselor suprapuse de pe mal şi cel al yachturilor acostate alături. După ce mi-am îndeplinit cu succes "îndatoririle" de consumator (am returnat o fustă la Zara şi mi-am primit, fără nervi şi schimburi tăios-inutile de replici cu vînzătorea, banii înapoi, lucru pe care nu mi-l imaginam că s-ar putea întîmpla nici în cele mai avangardiste vise ceauşiste ale mele), m-am plimbat pe Avenida Julio Iglesias (un alt idol al adolescenţei mele), care se pare că a cîntat pe acolo. Apoi m-am aşezat la o oarecare terasă lîngă un bazar. Atmosfera s-a umanizat radical atunci cînd, la masa de lîngă mine, am auzit vorbindu-se… româneşte: trei studenţi la lucru acolo îşi bîrfeau, înţelegător, tovarăşii…