Vagon lit
Deşi nu mai am 14, şi nici măcar 16 ani, aş putea începe cu "Oau! Am mers, în sfîrşit, cu vagonul de dormit!". Pentru că, e adevărat, nu am mai călătorit cu acest misterios mijloc de transport de ani buni şi, de atunci, am rămas cu o senzaţie de mister şi palpitant. Cînd eram mică, am trecut, noaptea, cu tatăl meu (şi întreaga familie) pe la Porţile de Fier, spre Iugoslavia de atunci: ceea ce vedeam din patul meu pe geam mi-a rămas ca un summum al necunoscutului neînţeles şi plin de aşteptări senzaţionale. Acum, călătorind din nou, după ani buni, spre Timişoara, împreună cu colega mea Stela Giurgeanu, m-am aşteptat la aceeaşi senzaţie. N-a fost chiar la fel, căci senzaţia de mister a fost înlocuită cu una de aventură pură. Întîi, compartimentul propriu-zis arăta mai bine decît ne aşteptam: am exclamat ca nişte adolescente entuziaste (e drept, şi întîrziate) în faţa pachetului sigilat cu periuţă de dinţi, pastă, săpun şi şerveţele parfumate. Ne-am bucurat de sticlele, gratuite, cu apă minerală din dulap. Am exultat la vederea lungii liste cu băuturi afişate lîngă WC şi nu departe de cabina şefului de vagon: vodci, cafele, beri... Totul suna incredibil de ispititor, faţă de obişnuitele accelerate în care singurele lucruri pe care le puteai consuma erau sucurile luate, cu sufletul la gură, în gările gen Ploieşti, în care zăboveau mai mult... Într-un asemenea tren, evident, nu se fumează. Afişele cu fumatul interzis erau omniprezente şi cît se poate de explicite. Dar cum România este locul în care regulile sînt relative şi există modalităţi infinite de încălcare a lor, s-a dovedit că spaţiul dintre vagoane, un fel de no manâs land, nedefinitul spaţiu intermediar, poate deveni, la nevoie, şi fumoar. Preţul plătit pentru o atare libertate nu era unul uşor, şi anume compania şefului de vagon, controlor, sau steward, sau cum s-o numi el... Un domn, dacă pot spune aşa, cu alură sănătoasă, de comună rurală, dar la cămaşă albă şi pantaloni aproape la dungă, cum îi cerea uniforma. O faţă hîtră şi ochi la pîndă într-o costumaţie scrobită, un amestec de mesaje şi valori care nu se suprapuneau pînă la capăt. Lucru confirmat de conversaţia avută cu respectivul, la o vodcă şi o ţigară. Interlocutorul nostru era, într-adevăr, dintr-un sat de lîngă Bucureşti. Pentru că majoritatea locuitorilor comunei sale aveau opt clase, iar el ceva mai multe (nu contează cîte), şeful de tren s-a hotărît să intre în PNL. A şi candidat, devenind consilier la Primărie. Deci se poate: controlor şi consilier, două job-uri ca oricare altele. Pe lîngă toate acestea, s-a hotărît să facă şi Dreptul la o universitate particulară: ce mare lucru, doar răspunzi la nişte întrebări, înveţi azi şi uiţi mîine, mai funcţionează şi intuiţia... Şi omul are şi un scop clar: va candida din nou la Primărie, poate de astă dată va lua lozul cel mare... Concepţia de viaţă a interlocutorului nostru e una tipic românească: lucrurile trebuie făcute formal, marcate, dacă se poate ca astfel să-ţi fie mai bine, şi nici o relaţie nu trebuie precupeţită în acest scop. Altfel, familia e familie, vorbim despre copii şi educaţia lor, cu deschidere, dar dacă vedem nişte fete singure noaptea, în fuste mini, posibilităţile pot fi, şi aici, aproape nelimitate... Dacă iese, iese. Dacă nu, încercarea moarte n-are, şi rămîi un gentleman filozof în ochii lor. Cert e că am călătorit în condiţii foarte bune pînă la Timişoara, şeful de tren s-a ţinut de cuvînt şi ne-a trezit la ora 6, conform planului. Abia la întoarcere am avut o senzaţională revelaţie: în compartiment existau şi chiuvete, măiastru ascunse sub un fel de mască. Toate aşteptările noastre au fost depăşite.
