Un concert de rock

În adolescenţă nu mergeam la concerte. Cu siguranţă nu făceam parte dintre fanii hard-rock, care, pe vremea lui Ceauşescu, mergeau la concertele Iris şi-şi trăgeau toate posibilele benzi şi casete cu AC/DC. Motivele erau diverse: în orice caz, principalul nu era că nu-mi plăcea muzica hard-rock, din care, de fapt, nu ascultasem destulă (era o chestiune de acces şi de cercuri în care te învîrteai), ci, mai curînd, că nu împărtăşeam (decît, poate, la nivel teoretic) mentalitatea de gaşcă teribilă cu nuanţe rebele. Gusturile mele de atunci se îndreptau spre muzica Beatles-ilor, şi printre actele de curaj ale vremii se numără cele două-trei ieşiri la "Poezia muzicii tinere", organizată de Pittiş la "Bulandra". Muzica promovată acolo mi se părea pragul de sus al rock-ului şi mai departe de atît nu-mi propuneam să ajung. Nici în anii studenţiei nu am depăşit pragul, deşi am mai ajuns la cîteva concerte de jazz şi am descoperit muzica simfonică. Poate că hard-rock-ul nu-mi stătea în fire şi nu eram destul de "de gaşcă", încît să merg automat la asemenea manifestări. Pe scurt, nu am fost la concerte de felul ăsta niciodată. Singurul concert internaţional la care am nimerit a fost, prin anii '80, la Goombay Dance Band, o formaţie care - dacă vă mai aduceţi aminte - nu avea nici o legătură cu rock-ul. Băiatul meu de 9 ani a descoperit şi îmbrăţişat însă hard-rock-ul mult mai devreme decît alţii şi fără să-şi facă atîtea probleme privind ideologia şi modul acestuia de receptare. Cu el am avut mai multe discuri AC/DC. Şi tot datorită lui am ajuns să merg la un concert de rock la Sala Polivalentă: şi anume, la concertul Nightwish, o formaţie de care nu ştiam mai nimic pînă atunci. Cred că Luca s-a luat după poza din B-24-Fun, în care membrii formaţiei arătau cam ca nişte vampiri din benzile desenate. De fapt - am aflat mai tîrziu, de la specialişti (Ioan Big, de la revista Sunete) - muzica lor intră în categoria Gothic metal, un rock greu, cu conotaţii simfonice, practicat cu precădere în ţările scandinave. De altfel, solista e chiar absolventă de Conservator şi mai cîntă lieduri în timpul liber. Cînd am intrat, la 8 seara, în Sala Polivalentă, însoţită de mama şi copilul meu, nu am ştiut mare lucru din toate astea. Am văzut doar o sală decrepită, deloc restaurată, arătînd ca un imens stadion sportiv în paragină, plină de rockeri, toţi pletoşi şi îmbrăcaţi în negru. Unii cu tricouri pe care scria Nightwish, fetele în bocanci şi, eventual, fuste, lungi, negre şi bluze idem cu breteluţe, fără ostentaţiile sexy ale demoazelelor de discotecă. Deşi eram complet inadecvată, fiind îmbrăcată, dintr-o încurcătură (nu mai avusesem timp să ajung acasă să mă schimb), într-un tip de costumaţie care nu mă caracterizează (compleu în nuanţe de roz şi bluză roz, ba chiar şi pantofi roz), arătînd ca una din secretarele pe cale de a deveni victimă a maniacilor din filmele lui Hitchcock sau precum o Miss Marple în devenire, nimeni nu a avut nimic cu mine. M-am simţit liberă, în ciuda costumului meu siropos, să mă manifest după placul inimii. Rockerii, tineri sau bătrîni (erau destui şi din această ultimă categorie) erau disciplinaţi şi neinteresaţi de capra vecinului. Cînd a început concertul, care a fost o revelaţie, fiind rafinat şi intelectual şi deloc plictisitor, au început să se mişte exact atît cît trebuie: în ritm, dar cumva discret, fără neplăcutul showing off al altor categorii de fani. Hard-rockerii nu băteau din palme mai mult decît era cazul, nu chiuiau sau nu fluierau decît rar, în anumite momente alese de ei după nişte criterii necunoscute outsider-ilor. Cel mai des ridicau mîinile în sus, cu gestul acela cu degetul mare şi arătător ridicate, a cărui semnificaţie (cu variantele satanice cu tot) s-a cam pierdut în ceaţă. În ciuda sonorizării deficitare, senzaţia de ritual plutea în aer. Deşi sună a loc comun, nu puteai evita impresia că cei de pe scenă sînt un soi de oficianţi neconvenţionali, iar cei din sală o comunitate bine dresată de enoriaşi. De fapt, probabil că orice mulţime, condusă, într-un fel sau altul, de cîţiva aleşi de pe scenă - fie ei politicieni sau muzicieni - îţi lasă aceeaşi impresie. Care se învîrte în jurul ideii de manipulare. Manipularea prin muzică, mai ales live, mi-am dat seama că este foarte puternică. E greu să te împotriveşti pornirii generale, care te îndeamnă să te abandonezi şi să let go în favoarea unor trăiri mai profunde. Atît timp cît nu-ţi pierzi definitiv uzul raţiunii şi te mai poţi trezi la realitate, un moment de descătuşare şi de temporară pierdere a controlului nu are de ce să-ţi strice. Mai ales cînd o faci pe muzică bună.