Un avocado şi cîteva baloane
În Pipera, într-o clădire care nu ştiu cum se numeşte (în caz că nu ştiţi, mastodonţii în cauză au diverse denumiri), întîmplări ciudate, sau, mai bine-zis, la limita dintre bizar şi comic, s-au ţinut lanţ. Un "locuitor", de fapt lucrător într-un asemenea bloc, mi-a dat întîlnire la parterul acestuia, la o anumită oră, fixă. Am intrat, punctuală: de la "recepţie" (ce-mi place mie termenul ăsta, îmi aminteşte de hotelurile în care stăteam la mare cînd eram mică...) am fost preluată de asistenta domnului în cauză, el fiind... la o şedinţă. Şedinţa urma să ţină o jumătate de oră, ce mare lucru, timpul corporaţiilor e flexibil pentru ceilalţi. Asistenta era chiar drăguţă, uman vorbind (fără ironie) şi uşor jenată de situaţie. Ca atare, a făcut totul pentru ca să mă simt confortabil: m-a aşezat la un birou, mi-a dat apă, cafea, reviste (definiţia office a confortului...). Toate bune şi moderat-frumoase: doar că s-a nimerit ca, fix în spatele biroului în cauză, să se afle vreo două coşuri cu fructe. În majoritatea lor, exotice: banane, ananas şi... niscaiva avocado. Lumea din birou - cei care nu ajunseseră la şedinţă, erau cîţiva întîrziaţi şi un tip care tocmai aterizase din Maroc (!) - a început să observe, treptat, coşurile cu fructe. Erau ca în celebra scenă din Candid Camera cu moneda lăsată pe jos: le dădeau tîrcoale şi se gîndeau dacă şi cît să ia. Unii mi-au aruncat priviri circumspecte - probabil nu ştiau că eram din alt film. Alţii au întrebat-o direct, pe asistentă, dacă pot lua din ele. Li s-a spus că da şi au început asaltul. Discret, ce-i drept, cîte una... Mai toate fructele au fost luate şi s-a ajuns la avocado. Aici - spiritul românesc s-a arătat în plinătatea lui pe de o parte, ignorantă, pe de alta, speculativă, şi, pe a treia parte - dacă se mai poate -, fudulă: deşi mulţi habar nu aveau care-i treaba cu avocado-ul acela, unii dintre ei nu ar fi recunoscut nici în ruptul capului. Erau totuşi cîţiva, cu bun simţ, care au întrebat ce-o fi acela şi cum se mănîncă. La această nelămurire stînjenitoare s-au găsit alţii să răspundă, nu pentru că ar fi ştiut cu siguranţă ceva, ci pentru că postura înţeleptului e oricînd mai de dorit decît a neavenitului: de pildă, una dintre doamnele de faţă a spus că nu se poate mînca decît musai gătit, deci să-l lase în pace... În final, cîteva avocado-uri au fost luate (de ce?), cîteva lăsate la locurile lor. Omul important cu care aveam întîlnire şi-a prelungit şedinţa la nesfîrşit, iar eu am fugit, spre regretul asistentei, binevoitoare pînă peste poate... Întîmplarea cu avocado-ul e tipică pentru mentalitatea românească, aşa cum se vedea în farsele lui Viorel Gaiţă de prin anii â90, cînd intervievaţii lui mai curînd spuneau că Muntele lui Venus e în Carpaţii Apuseni sau că Generalul Store a tras la revoluţie, decît să recunoască că nu ştiu ce sînt. S-au petrecut însă, în paralel cu vizita mea în Pipera, şi altele mai puţin caracteristice unei atari viziuni asupra lumii. De pildă, la serbarea de sfîrşit de an de la şcoala unde învaţă copilul meu (79), numărul de elevi care au luat premii la vreo olimpiadă sau concurs naţional, scoşi în centrul curţii interioare, era egal sau chiar mai mare decît al celor care nu luaseră nimic. Mi s-a părut îmbucurător, normal şi deloc în acord cu derizoriul general. Dimpotrivă, sentimentul final a fost unul chiar poetic, datorită altor obiecte - cu o formă asemănătoare cu a avocado-ului (ar spune cineva cu o logică suprarealistă); sau, pur şi simplu, ludice şi inocente: a unor baloane. Elevii claselor a VIII-a şi-au legat hîrtii cu numele lor de conglomerate de baloane, şi acestea... ţuşti... în înaltul cerului... (Cu excepţia unuia, ce-i drept, care era alcătuit din mai puţine baloane... Dar să ne facem că nu am băgat de seamă această ultimă întorsătură cîrcotaşă...)
