Tradiţii şi exhibiţii de tarabă
Vorbeam, mai demult, despre ştiinţa orăşelelor Toscanei de a-şi evidenţia şi comercializa specificul local. În cazul României, specificul local cel mai la îndemînă, peste care am dat cu toţii încă din excursiile copilăriei, este reprezentat de artizanatul de pe Valea Prahovei. Atît tarabele de la Cota 1400, cît şi cele din jurul Peleşului sau dintre Sinaia şi Buşteni au întrupat, în mintea noastră de copii citadini, esenţa la prima mînă a rusticului autohton. La vremea primelor drumeţii, ideea de kitsch, precum şi cea de autentic erau neconturate. Şi ce putea fi mai frumos decît un uriaş creion cu dungi, din lemn, care nici măcar nu scria, sau un pix roşu aprins, din acelaşi material, cu Abba sau Boney M? Cu timpul, am înţeles că produsele vîndute acolo nu sînt nici autentice, nici specifice, ci doar kitsch. Meritul lor poate fi - pe lîngă animarea, pur şi simplu, a unei zone altfel destul de lipsite de surprize - acela de indici ai unei pieţe ad-hoc de vacanţă: cu alte cuvinte, trecînd în revistă ce orori se mai vînd pe acolo, putem afla, pe de o parte, ce se mai produce nou în domeniu, şi, pe de alta, de ce mai sînt interesaţi conaţionalii noştri, între două grătare. E ştiut deja că majoritatea obiectelor vîndute la tarabe se integrează în curentul tradiţionalo-casnic: obiecte despre care, în general, se spune că sînt făcute manual, din materiale naturale - lemn, in, seminţe etc. -, şi a căror utilitate (cel puţin aparentă) se manifestă în cadrul gospodăriei. Se găsesc acolo feţe de masă, mileuri, cuverturi, covoare, coşuri, castroane, suporturi de pîine, de cuţite, tocătoare, tacîmuri... Toate tocmai bune de pus în casele de la munte sau de la ţară ale posibililor consumatori, oameni cu o deschidere uşor domestică către natură (considerată nu chiar din perspectiva ei contemplativă, ci dintr-una mai pragmatică...). Lucrurile respective intră în categoria de "tradiţionale" mai mult forţat şi circumstanţial: datorită contextului în care se vînd şi aşteptărilor publicului consumator, e mai convenabil să le privim drept produse întrucîtva tipice ale meşteşugarilor locali. Judecînd după acestea, cumpărătorii lor se arată oameni aşezaţi, cu preocupări în mare măsură casnice, dornici să mănînce, să bea, să aţipească... Managerii tarabelor în cauză nu par să gîndească acelaşi lucru: mintea lor mai complicată presupune că aceşti turişti de week-end au şi o viaţă spirituală. Precedentul cuvînt pretenţios nu trebuie să ne poarte cu gîndul spre vreo înclinaţie filozofică sau religioasă prea profundă: persoane ocupate fiind cu bunăstarea vieţii de vacanţă, aceştia (repet, în viziunea tarabagiilor) ar dori o filozofie cît se poate de concentrată şi la obiect, sintetizată în pastile - fie ele lingvistice sau plastice. În ceea ce le priveşte pe cele lingvistice, au posibilitatea să se delecteze cu binecunoscuta "înţelepciune de plăcuţă" (despre care am scris deja), care le oferă, sub formă de maximă, diverse adevăruri "esenţiale" pe tema lumii, vieţii, amorului... Dacă unele dintre ele sînt dramatice, ba chiar de-a dreptul patetice, altele o cotesc spre latura comică. Tot pe aici pe undeva s-ar situa şi cele cîteva gadget-uri erotice care, nu se ştie cum, s-au strecurat printre decentele şi burghezele accesorii de bucătărie: cel mai răspîndit este un taur de jucărie, mecanic, care-şi iţeşte, dacă-i porneşti mecanismul, sexul, de sub o largă mantie roşie... Pierdut printre tocătoare şi feţe de masă, ai o oarecare tresărire cînd îl zăreşti, neştiind, pentru o clipă, unde să îl localizezi. Apoi, deodată, realizezi că, în fond, nici viaţa de cabană nu poate fi strict gospodărească, şi nu se reduce doar la fripturi şi mici: îşi cere fireştile drepturi, cît şi distracţii...
