Tradiţie şi boemie
La Muzeul Ţăranului Român m-am simţit întotdeauna în largul meu: în primul rînd, pentru cum este muzeul (şi nu mai e nevoie să spun decît că a rămas altfel decît orice altă instituţie de acelaşi fel) şi, în al doilea rînd (la fel de important ca primul), pentru că acolo am prieteni. Nu pot să nu amintesc, din nou, de Irina Nicolau; de cîte ori treceam prin biroul ei de la muzeu, Irina mă lumina, realmente: ori îmi dădea cîte o idee nouă, ori mi le clarifica pe puţinele pe care le aveam eu... Desigur, nu era numai Irina, erau şi Ioana Popescu, Alice Ionescu, Silvia Cazacu (care acum nu mai lucrează la muzeu, dar care, atunci, făcea parte din echipa Irinei), şi, mai tîrziu, Vintilă Mihăilescu şi Cătălina Tesăr. Şi nu numai... I-am pomenit pe toţi prietenii de mai sus şi pentru că erau (şi sînt) reprezentativi pentru atmosfera de la MŢR. Clubul ţăranului, deschis de Adrian Darabană, acum cîteva luni, are meritul de a instituţionaliza tocmai această atmosferă de socializare informală: "Specificul clubului este un amestec de urban şi tradiţional, de modern şi vechi. Iar spaţiul a fost gîndit ca unul de graniţă, între stradă şi muzeu. Clubul este aici pentru că muzeul e dornic să se deschidă. Vrem să oferim un răgaz bucureşteanului care intră aici: să se şi veselească cu o pastramă de berbecuţ, cu un piept de raţă afumat, să bea şi un suc de mere sau un vin, dar să găsească şi poveştile pe care nu le află în altă parte" (Adrian Darabană, managerul clubului). Discuţiile informale tocmai asta făceau: stabileau un spaţiu de graniţă între stradă şi muzeu; asigurau contactul afectiv şi neinstituţionalizat cu muzeul. Clubul ţăranului face acelaşi lucru într-un mod organizat, dar nicidecum închistat: deşi are un profil bine conturat şi un program cultural vast şi constant, reuşeşte să păstreze tocmai ceea ce, pentru mine, contează cel mai mult ca să mă simt în largul meu într-un loc: o atmosferă boemă, liberă, în care organizarea din spatele ei nu se simte. "Nota dominantă e cea culturală: noi nu vrem neapărat să educăm, ci să le punem la dispoziţie oamenilor lucrurile care lipsesc" (Adrian Darabană). La muzică, clubul a stat cel mai bine, pentru că a avut de toate: de la Nightlosers, Maria Răducanu, Kumm, Timpuri noi, pînă la nea Vasile de la Mîrşa, cu taraful, dar şi chitară clasică cu Maxim Belciug, Regis Huiban şi MAMIENCO, din Franţa, DJ Vasile... De asemenea, e singurul loc din Bucureşti unde se proiectează filme documentare. Marţea e zi de teatru experimental (Teatrul "Joint" a prezentat Mănîncă-ţi aproapele). Şi, din cînd în cînd, sînt expoziţii, precum deja celebra "Eva a trăit la Pleşcoi", de Adi şi Nicu Ilfoveanu: o întreagă sculptură din cîrnaţi de Pleşcoi. Cîrnaţii ne readuc nu numai la mîncare, ci şi la tradiţii, pe care managerul clubului le pomenea într-una din declaraţiile lui precedente: prezenţa acestora în meniurile localului (în "Platoul haiducesc", pare-mi-se) este doar o primă formă de manifestare; o a doua s-ar putea materializa în cîteva dintre proiectele de viitor ale clubului: "Ce ne interesează sînt produsele tradiţionale româneşti, ale ţăranului român. Pentru că nu putem, deocamdată, găti în muzeu, încercăm să aducem o bucătărie mobilă: am găsit una echipată cu tot ce-i trebuie în Scoţia. Tot în proiect este să avem în fiecare săptămînă o mamaie de la ţară, din diverse zone, cea care găteşte de obicei la nunţi. Există şi proiectul Ťserilor Radu Anton Roman»: tot despre mîncare tradiţională e vorba, dar vom avea şi cîte un invitat, o personalitate, care să gătească în seara respectivă" (Adrian Darabană). Să recapitulăm: Clubul ţăranului îşi propune să reactualizeze tradiţiile, atît cît a rămas din ele, fără să le idilizeze, pe fondul atmosferei boeme, urbane (cultura populară orăşenească, pînă la urmă), de care nu avem cum să facem abstracţie. Ce rezultă nu e o struţo-cămilă hidoasă, ci una plăcută, prietenoasă şi primitoare.
