Ţăranii sînt de stînga sau de dreapta?

Cam de vreo lună de zile visez ţărani şi grafice. La propriu. Mi se întîmplă des atunci cînd mă pasionează un subiect. Iar ăsta cu ţăranii chiar m-a prins, probabil din motive de copilărie la ţară plus planuri de retragere acolo şi lipsă de dileme în ce priveşte cimitirul final. E drept că pasiunea academică mă ţine de mai multă vreme, dar să nu înţelegeţi că mă dau expert în politicile agricole. Expertul se numeşte Lucian Luca, este afiliat la Centrul Român de Politici Europene şi am produs împreună un raport publicat săptămîna trecută: "O ţară şi două agriculturi " România şi reforma Politicii Agricole Comune a UE". Pasionaţii de subiect pot citi cu atenţie prima jumătate, care face un istoric al PAC pentru a ajunge la punctele de dezbatere din prezent. Cei care nu au chef sau nu sînt interesaţi de contextul european pot sări direct la a doua jumătate, partea cu grafice sexy despre agricultura României (raportul se găseşte pe site-ul nostru: www.crpe.ro). Ideea principală este că România are, de fapt, două agriculturi: cea de subzistenţă, cu exploataţii de cîteva hectare, şi cea cu firme foarte mari (2500 de firme care au fiecare peste 500 de hectare lucrează 30% din suprafaţa agricolă). România este atipică pentru Europa, nu seamănă nici cu zona anglo-nordică (ferme foarte mari), nici cu Franţa (suprafaţa aproape egal împărţită între ferme mijlocii şi cele mari), nici cu Polonia (domină fermele mijlocii). România nu e nicăieri în graficul comparativ pe care l-am făcut cu Lucian Luca, suprafaţa noastră agricolă se aglomerează la extreme: în ferme foarte mici şi în cele foarte mari. Am analizat apoi distribuţia subvenţiilor europene în România. Cum plata se face pe suprafaţă, structura agricolă de mai sus duce la cea mai inechitabilă distribuire a subvenţiilor din Europa: 0,9% din ferme iau 51% din subvenţii (şi asta excluzînd din statistică cele 2,6 milioane de gospodării ţărăneşti care lucrează mai puţin de 1 ha, deci nu iau deloc subvenţii europene). Astea fiind cifrele prezentate, deja oamenii din sistem s-au enervat pe noi: lasă, dom’le, măcar să ia ăia mari banii să bage în tehnologie şi să producă, ţăranii dacă iau bani oricum îi beau. Cam asta e logica cu care au rămas cei care fac politici agricole în România: agricultura e doar o chestie de producţie la hectar. Dacă o fermă care are 5000 de hectare produce cel mai mult, atunci să băgăm bani publici în ea. De ce? Ca să producă şi mai mult. E un calcul oarecum corect. Pentru Danemarca. Diferenţa între Danemarca şi România este că prima are populaţie agricolă de 3%, iar noi avem 30%. E drept, dacă te uiţi la numărul de exploataţii mari nu e mare diferenţă: şi noi, şi danezii avem cîteva mii de ferme foarte mari şi productive. Doar că noi mai avem ceva în plus: vreo 3 milioane de gospodării ţărăneşti. Din care foarte puţine realizează venituri decente (venitul mediu din agricultură e de şapte ori mai mic decît salariul din alte domenii, unul din doi ţărani trăiesc în gospodării sub pragul de sărăcie). Ei bine, problema este că, în UE, România votează sistematic cu Danemarca cînd vine vorba de fermele mari: ca şi cum am avea doar din astea. A vrut Comisia în 2008 să limiteze suma de bani pe care o poate primi o fermă, România s-a opus alături de ţările cu ferme mari (publicăm în raport şi lista celor mai mari primitori de subvenţii europene în România, primele zece firme iau cam 10 milioane de euro). De aici înainte pot exista două scenarii: România tinde natural spre un model sud-american de agricultură, cu ferme foarte mari şi eficiente, care stau alături de sate foarte sărace. Fermele foarte mari nu angrenează forţă de muncă decît în mică măsură (de asta sînt eficiente), nu au efecte în structura socială a satului. Al doilea scenariu e cel polonez: gospodăriile foarte mici se vor concentra în ferme mijlocii, cu familiile tinere şi întreprinzătoare preluînd pămîntul şi trăind decent cu cîteva zeci de hectare. Chiar dacă nu vor atinge producţia la hectar a fermelor mamut, cele mijlocii pot angrena în economia de piaţă familii care deja lucrează în agricultură, ridicîndu-le din sărăcie. Cred că ar trebui să avem ca scop strategic ridicarea unei clase de mijloc la sate, nu ridicarea cîtorva mii de ferme care vor face producţii record în mijlocul unui pustiu social, cu ţărani dependenţi de stat. Problema este că subvenţiile europene în forma de acum încurajează primul scenariu. Detaliile argumentaţiei, soluţiile propuse de noi pentru ca România să adapteze PAC la nevoile sale şi pentru a prelungi programe naţionale utile (ca Renta Viageră) " le găsiţi pe toate în raport, nu e loc aici. Am avut însă două reacţii amuzante din partea amicilor mei (care oricum nu prea înţeleg pasiunea mea subită pentru subvenţii agricole). Primul, un neoliberal curat, îmi zice: măi, asta cu "să luăm banii de la fermele mari ca să dăm la ţăranii mijlocii" sună socialist, ce te-a apucat?! Adevărul e că m-a lăsat mască. Nici nu mă gîndisem în termeni ideologici. În capul meu era doar o idee, zic eu, inteligentă şi post-ideologică: pur şi simplu, nu am chef să mă retrag la ţară în America de Sud, ci în Europa. Bineînţeles, tot în acelaşi sat mă retrag, dar una e să fie populat de fermieri în putere, care trăiesc bine de pe urma pămîntului, chiar dacă vor fi enervanţi, vor cere mereu subvenţii şi protecţionism etc. Alta ar fi să fie populat de ţărani famelici, care au rămas cu parcele minuscule de pe care cresc doar un porc pe an, unde cei mai norocoşi se angajează cu salariu mic la fermele mamut care produc foarte bine la hectar, dar nu ajută la nimic, pentru că majoritatea ţăranilor vor freca menta la cîrciumă, nu vor avea pensie şi asigurări de sănătate, vor depinde de ajutoare sociale şi îşi vor vinde voturile. Este asta o idee de stînga? Nu prea cred, în fond nu vreau să le iau celor mari decît subvenţiile de la stat, nu proprietatea. S-a întîmplat apoi să vorbesc cu alt amic, un stîngist foarte articulat care, din păcate, publică rar în România (lăsînd golanii de stînga să acapareze piaţa ideilor). Îi zic: măi, mă primiţi la voi, că neoliberalii mei sînt gata să mă dea afară? Îmi zice: mon’şer, stai liniştit, tot de dreapta eşti, a dori o masă de ţărani de mijloc este o agendă perfect conservatoare, noi, stîngiştii, am fi propus colective de agricultură bio sau transformarea ţăranilor în proletari industriali. Deci m-am liniştit. Biserica din cimitirul de care vorbeam la început a fost jefuită de două ori în ultimii zece ani, angajarea paznicilor de noapte e obligatorie la pepeni şi legume, ceea ce ridică costurile pentru cei care au şi ura socială pentru toţi. Iar astea nu se lecuiesc cu ferme agro-industriale care produc mult la hectar.