Stand-up comedy
Am ajuns, în sfîrşit, la un spectacol neaoş de stand-up comedy: trupa Jokers la Hard Rock Café. Claudiu Constantin, Cătălin Iliescu şi Cosmin Natanticu, trei dintre membrii acesteia, ne-au împărtăşit, timp de vreo două ore, dintr-un tip de umor relativ nou, comparativ cu alte genuri comice. El a apărut pentru prima dată la Café Deko, în 2003. "Stand-up comedy în România a prins contur, în mod spontan, ca un substitut al umorului învechit, românesc şi comunist (...)" " aflăm de pe site-ul standupinthecity.ro. Tot acolo găsim informaţii despre originea lui americană: "Acesta îşi are rădăcinile în variate tradiţii americane de divertisment popular din secolul XIX, de la vodevil la monologuri umoristice. (...) Spre sfîrşitul anilor ’50 şi în anii ’60, o nouă generaţie de comici a început să exploreze subiectele politice, relaţiile rasiale şi umorul sexual. Fenomenul a explodat în timpul anilor ’70 (...)". Pentru mulţi români, stand-up comedy echivalează cu Seinfeld. Acesta este însă unul dintre maeştrii genului, care îşi face "glumele" (evident, monologul lui era mai mult de atît) la un nivel greu de atins. Trupele neaoşe sînt mai la început. Şi, oricum, nu ştiu dacă şi-l propun pe Seinfeld drept model. Nu mă declar (încă) o fană a lor: e greu, avînd în vedere că am văzut doar un spectacol al unei singure trupe. Le admir însă curajul de a sta, singuri şi descoperiţi, în faţa unui public foarte apropiat, gata oricînd să-şi exprime reacţia. Sau, şi mai grav, să nu şi-o exprime deloc. Umorul lor constă, în general, în glume deloc politic corecte. Şi deocheate. Subiectele preferate, printre altele, sînt femeile, bătrînii, homosexualii, politicienii, vedetele, banii, sexul şi activităţile fiziologice. De pildă, unul dintre membrii trupei a încercat o clasificare a strănuturilor (strănutul pisicesc, contaminator, orgasmic etc.). Şi o pledoarie pentru " citez " "sînii graselor", care sînt precum "zăpada pe munţi" (în comparaţie cu cei ai femeilor subţiri, care spun "shhhh!" de pe sub bluză). O altă temă aleasă a fost cea a toaletelor, între care una cu o oglindă unde te puteai vedea din cap pînă-n picioare... Cel de-al doilea interlocutor, cred, a vorbit despre faptul că persoanele de vîrsta a doua ar putea prezice vremea prin durerile lor articulare. Iar despre bunici, nu mai ştiu care dintre ei, a povestit cum... scuipă şi au mania de a-şi săruta nepoţii pe gură. Un alt monolog povestea despre defectele fizice, dar pentru că se referea la el însuşi (la ego-ul lui artistic...) deveneau cu un grad mai suportabile: ideea era că s-a născut atît de urît, încît însăşi mama lui nu a vrut să-l alăpteze şi i-a spus că preferă să rămînă amici. Lucrurile care contează, pînă acum, în textele trupei de stand-up comedy sînt toate legate de aparenţe: look-ul, vîrsta, sănătatea, sexul. Un univers pipăibil în punctele lui ostentative... O lume dură în care, dacă nu ai norocul să fii dotat de la natură şi în floarea vîrstei, devii rebut şi subiect de bancuri. Nu toate glumele au fost la nivelul de mai sus (tind să cred că, probabil, acestea sînt cele mai apreciate de către public). Au fost şi altele care mi-au plăcut. De pildă, prima meserie din nomenclatorul slujbelor din România: "aburitor de plută". O întrebare pe care comedianţii ne-au pus-o: de ce sînt străzile din Bucureşti explicate? ("Mihai Eminescu " poet" etc.) Sau de ce la Pro TV toate promo-urile sînt despre tine (spectator…): "Ştiu ce-ai făcut astă-vară...", de exemplu. Nu tematica aleasă mi-a displăcut, neapărat, ci modalităţile nu destul de rafinate de tratare a ei. Rafinamentul ar putea consta, probabil, în a fi incorect politic şi deocheat cu eleganţă. Va mai dura, pare-se, pînă se va crea o tradiţie în acest sens. Pînă una-alta, numărul final al lui Cătălin Iliescu, o paralelă între muzică şi sex, nu mi-a displăcut.