Sinaia, tren, Caragiale
Am regăsit, de curînd, anumite atitudini tipice de care uitasem. Duceam dorul, într-o oarecare măsură, tipului de reacţie atotştiutor-familiară, paternalistă, caracteristică unora dintre serviciile româneşti: atunci cînd vînzătorul, chelnerul sau funcţionarul te tratează ca pe un membru mai mic şi mai neiniţat al familiei, pe care-şi permite să-l ia uşor de sus, ba chiar să-i dea sfaturi, în virtutea unei legi nescrise a experienţei de viaţă... Aşa fac, de multe ori, angajatele de la poştă, în ciuda (sau tocmai datorită...) cozilor remarcabile din spatele geamurilor lor; aşa a procedat şi una dintre doamnele de la casele de bilete din Gara de Nord: "titulara" ghişeului s-a apucat să-l certe părinteşte pe un băiat "curăţel" din faţa mea că nu-şi ţine în ordine actele doveditoare că e student şi că poate lua un bilet cu preţ redus. Nu mai ştiu exact ce hibă avea băiatul, cert e că nu era în ilegalitate, şi că tonul doamnei de la ghişeu căpătase deja nuanţa piţigăiat-certăreaţă, departe de amabilitate... După un contact personal, mai puţin palpitant, cu aceeaşi funcţionară, am descoperit că trenul spre Sinaia vine abia peste două ore. Ca atare, am făcut, iarăşi, ceva ce în alte locuri nu aş fi putut, şi anume, să aştept cam două ceasuri într-un local (la Gregoryâs) fără să-i pese în mod special cuiva că ocup un loc fără să consum mare lucru. După care, m-am îndreptat spre tren, nu altul decît Săgeata albastră. Se ştie, trenul acesta e foarte înghesuit şi lipsit de intimitate. Bun prilej însă de a-i observa pe călători. Aceştia erau, în mare parte, femei bine îmbrăcate. Am remarcat o doamnă în jur de 50 de ani, aranjată şi orecum înţepată; o alta, mai tînără şi la locul ei, cu un băieţel de vreo 5 ani; şi, din nou, pe băiatul cu alură intelectuală, pus la punct de funcţionară, care avea loc chiar lîngă mine. Discuţiile din tren, publice - pentru că Săgeata nu are compartimente - îmi amintesc întotdeauna de Caragiale. Doamna preţioasă, mai coaptă, a dat un telefon de pe mobil, în care a cerut un "favor" cuiva de acasă, făcîndu-i în acelaşi timp şi diverse observaţii. Tînăra cu copilul a încercat să-i explice acestuia de ce trebuie să stea la ea în braţe: aveau un singur loc amîndoi, băiatul nu plătea bilet. Foarte dezgheţat, copilul nu înţelegea de ce nu putea avea locul lui. Drept urmare, s-a aşezat pe scaunul din faţă, unde, în acel moment, nu stătea nimeni. Gest reprodus, de altfel, de aproape jumătate din ocupanţii vagonului: aceştia se aşezaseră pe locurile mai goale, unde nu aveau vecin, pe principiul, iarăşi neaoş şi nescris, că ce-i al altuia e mai bun decît al tău. Această deliberată călcare a regulilor a generat un val de combinaţii în sensuri diferite, odată cu îmbarcarea ultimului rînd de călători, evident, cei care chiar aveau bilete pe locurile respective... În urma ultimelor mişcări de trupe, doamna cu copilul a ajuns lîngă doamna gen soacră de care vorbeam mai înainte. În acelaşi spirit neaoş, după ce s-a uitat un pic urît la cei doi pentru că-i invadează preţiosul spaţiu, s-a împrietenit cu ei şi au început să-şi povestească. Eu a trebuit să mă resemnez cu locul de lîngă băiatul intelectual: după ce ne-am aruncat cîteva priviri feroce referitoare la ocuparea spaţiului pentru bagaje, şi am negociat cît deschidem geamul pentru a nu ne sufoca, dar a şi supravieţui tradiţionalului curent, ne-am tolerat reciproc. Nu peste mult timp a venit şi controlorul. Deja vagonul intrase într-o altă realitate: căldură mare, cît cuprinde. Doamna înţepată, acum purtătoare de cuvînt şi a celei cu copilul, i-a spus acestuia, în stilul cu care deja noi, ceilalţi pasageri, ne obişnuiserăm: "Domnule, e infect trenul ăsta!". Controlorul, contrazicînd, de astă dată, aşteptările neaoşe, a răspuns, ca un adevărat gentleman, ce-i drept, neajutorat (ca şi cum lucruri majore s-ar fi întîmplat în pofida voinţei şi puterilor lui): "Da, doamnă, aveţi dreptate. Gîndiţi-vă că eu merg zilnic cu el..."
