Scăpaţi-ne de reclamele de pe blocuri

Anul trecut am trăit campania electorală pentru alegerile locale din Londra într-o apatie odihnitoare. Şi asta nu pentru că aş fi fost dezinteresat, ci pentru că oraşul părea că nu vrea să mă deranjeze. Singura publicitate electorală mi-a venit prin cutia poştală (candidata liberal-democrată pentru Consiliul local a trimis o scrisoare semnată de mînă şi mi-am imaginat cum o fi fost să semneze atîtea mii de scrisori, săraca de ea!). Altfel, în Londra nu vezi feţe mari pe blocuri, nici mustăţi cît o intersecţie sau ţîţe cît trei balcoane. Pentru că în Londra nu există publicitate pe clădiri. Pe la începutul secolului trecut Primăria şi-a dat seama că oraşul arăta ca un mare bazar ţipător din cauza reclamelor de pe clădiri. Aşa că le-a interzis cu totul. S-a lăsat cu vaiete şi zbierete, dar economia imperială şi capitalismul englez au supravieţuit lipsei de cearşafuri de pe clădiri. O firmă de mezeluri pe nume Oxo a avut ideea de a construi un turn de cîteva zeci de metri, foarte înalt pentru vremea aceea, care să ocolească interdicţia: structura clădirii şi ferestrele de la ultimele etaje formează numele firmei, văzut de departe. Cum stai pe lîngă Westminster şi te uiţi în stînga peste gîrlă, Oxo Tower se înalţă şi astăzi ca un martor posac al faptului că economia capitalistă şi societatea modernă se sprijină pe reguli, nu pe absenţa lor. Ar trebui ca toţi să ne asumăm nişte costuri ale vieţii în Bucureşti. Am circulat prin multe oraşe şi aproape pe nicăieri nu am văzut dezmăţul greţos şi nesimţirea grosieră cu care reclamele mari cît blocurile sluţesc Bucureştiul. Nici măcar New York-ul, marele oraş care-şi machiază clădirile cu reclame, nu se compară. Nu sînt peste tot (Times Square este excepţia, nu regula) şi, oricum, un nas de doi metri pe un zgîrie-nori nu are aspectul sufocant pe care acelaşi nas îl capătă cînd atîrnă ameninţător pe colţul Universităţii din Bucureşti. La intersecţia dintre Occidentului şi Buzeşti există un loc-parabolă: o casă veche cu un singur etaj din care a rămas doar un schelet de cărămidă. Acest schelet este mascat de un panou publicitar cît tot etajul. Este o privire în viitor: oraşul există doar pentru a susţine reclama. Pe scurt, ceva trebuie făcut pentru a scoate Bucureştiul din această situaţie. Consiliul General a pus în dezbatere publică un regulament privitor la publicitatea stradală. O asociaţie eroică, vrînd să salveze oraşul, luptă pentru votarea acestui regulament. Deja firmele de panotaje au reacţionat vehement. Am văzut la ştiri cum au dus la Primărie administratori de bloc care şi-au pus mîinile în şold, spunînd că panourile de pe clădiri le plătesc întreţinerea. Înţeleg interesele economice ale firmelor şi ale locatarilor, dar interesul lor economic ne agresează pe noi toţi. Acelaşi bîlci a fost pe vremuri cu chioşcurile. Iată că Băsescu le-a desfiinţat, oraşul arată ceva mai normal şi nu s-a murit pe capete fără ele. În plus, ar trebui ca toţi să ne asumăm nişte costuri ale vieţii în Bucureşti. Dacă nu îţi poţi permite măcar o întreţinere, poate că pur şi simplu nu ar trebui să locuieşti în acel bloc, ci undeva mai ieftin. Oricum, ideea că unii trăiesc gratis la bloc pe spatele imaginii oraşului este o aberaţie. Există un principiu în teoria politicilor publice, formulat de un anume Mancur Olson, care spune că grupurile mici şi cu mize economice importante cîştigă în faţa publicului general care e mai numeros, dar care are mize vagi. Exemplul clasic îl reprezintă fermierii, care, deşi sînt puţini, se mobilizează foarte bine pentru a obţine subvenţii agricole. Acestea sînt plătite de contribuabilul general, care nu vede subiectul ca pe unul important, deci nu se mobilizează împotriva subvenţiilor. Sper ca principiul lui Olson să nu funcţioneze şi în cazul reclamelor din Bucureşti. Evident că grupul mic al administratorilor şi patronilor de firme de publicitate se mobilizează pentru că pierde bani. Dar grupul enorm al bucureştenilor care se strecoară printre reclame pierde şi el mult: nu te poţi dori metropolă occidentală cu reguli de maidan post-sovietic. Ceea ce a făcut Londra acum 100 de ani trebuie să facă şi Bucureştiul astăzi. În afara lamentaţiilor celor implicaţi direct, am auzit în această dezbatere şi două argumente principiale, dar stupide. Primul argument: oricum Bucureştiul este un oraş urît, reclamele îi dau ceva savoare. E ca şi cum ai zice că dacă ai un catîr la îndemînă şi îi bagi nişte botox în buze te alegi cu un pur sînge arab. Dacă postmoderniştii frustraţi de prin oraş cred că viaţa devine mai interesantă prin reclame, nu au decît să-şi pună la ei în baie. Ca să aibă o şansă de a fi frumos, Bucureştiul trebuie dezbrăcat mai întîi de reclame. Sîntem plătiţi prea puţin pentru capul de bucureştean furajat cu reclame. Al doilea argument: acesta este capitalismul, dacă reclamele aduc bani, atunci punem reclame. Faptul că proştii şi marxiştii aduc cu predilecţie acest argument nu este deloc întîmplător. Cititorii acestei rubrici ştiu că sînt un apărător fervent al pieţei libere. Sînt deci un pro-capitalist pe care nici criza financiară (produsă de stat, nu de pieţe, dar v-am făcut altădată această teorie) nu-l clinteşte. Tocmai de aceea spun că trebuie să fii prost, marxist sau amîndouă pentru a arunca în spatele capitalismului ceea ce au produs lipsa de reguli, nesimţirea şi şpaga. Mai mult chiar, nu e limpede ce bani ies de aici, dimpotrivă, din punct de vedere capitalist, facem cu toţii o afacere execrabilă. Din moment ce reclamele sînt atît de mari şi atît de răspîndite, este evident că ne vindem prea ieftin. Lăsînd atît de mult spaţiu la dispoziţia publicitarilor, am creat un boom care acum ne copleşeşte. Ori economia României este cu totul excepţională, ori metrul pătrat de reclamă în centrul Bucureştiului este jignitor de ieftin, din moment ce o firmă medie de telefoane îşi poate întinde (la propriu) nişte picioare de vreo zece metri în buricul Capitalei, timp de luni de zile. Cu alte cuvinte, am ajuns în inflaţie de reclame, sîntem plătiţi prea puţin pentru capul de bucureştean furajat cu reclame. Adică nu numai că luăm peste picior capitalismul construit de alţii prin reguli şi responsabilitate, dar nici nu-i înţelegem logica şi ieşim negustori proşti. Indiferent ce se întîmplă cu dezbaterea din Bucureşti, guvernul ar trebui să pună o taxă specială la nivel naţional pentru publicitatea outdoor (aplicabilă indiferent de pofta de bani a primăriilor). Cînd vii dinspre aeroportul Otopeni înspre oraş e greu să mai vezi România din cauza reclamelor. Reclame pe marginea drumurilor sînt şi în Anglia sau Franţa în afara oraşelor, dar sînt mici, rare, aproape speriate. Prin celebrul oraş Otopeni, care aud că are şi echipă de fotbal în prima ligă, panourile sînt enorme şi unul lîngă altul. Asta arată că sîntem ieftini. Guvernul ar trebui să ne apere onoarea şi să ne vîndă mai scump (şi nu pentru a aduce mai mulţi bani la buget în acest caz, ci pentru a omorî practica nocivă, acelaşi argument ca la taxa pe tutun).