Rușinea parlamentarilor britanici

O caricatură din Sunday Times face trimitere la anunţurile de prin Londra cum că "hoţi de buzunare operează în această zonă". În caricatură se vede în fundal celebra clădire Westminster a Parlamentului şi un tip care citeşte o pancartă cu "atenţie: parlamentari operează în această zonă". Laburistul Tony Wright spune că "de-a lungul vremii am avut Parlamentul cel Lung, Parlamentul de Cioturi, Parlamentul cel Bun. Dacă nu sîntem atenţi, noi vom sfîrşi prin a fi Parlamentul din Şanţ sau Parlamentul de Bălegar". Cam aceasta este starea de spirit după două săptămîni de scandal în care parlamentarii britanici au fost prinşi că au decontat cheltuieli personale din banii contribuabililor. Ministrul Justiţiei, Shakid Malik, a cerut bani de chirie, deşi nu avea dreptul. El spune că avea acest drept şi că a procedat un milion la sută corect, dar este suspendat din funcţie pînă se termină ancheta şi se stabilesc procentele exacte. Elliot Morely, un parlamentar cu experienţă, a demisionat pentru că a cerut 16.000 de lire pentru o ipotecă ce fusesese deja achitată. Liderul conservator David Cameron l-a concediat pe Andrew MacKay " consilierul său politic şi parlamentar în acelaşi timp " pentru că a încasat alocaţii pentru două case. În unele cazuri nu este vorba despre case, ci de mărunţişuri. Ceea ce e chiar mai enervant pentru unii: oamenii ăştia îşi pot deconta toate prostiile şi nimicurile? Un aristocrat şi-a plătit din banii Parlamentului un expert silvic care inspecta copacii de pe moşie. Un altul pentru a-i fi curăţat şanţul şi un altul pentru a-i fi luat bălegarul (de unde Parlamentul din Şanţ sau al Bălegarului). Printre chitanţele depuse de ministra de Interne erau şi două filme porno (s-a spus imediat că au fost vizionate de soţul doamnei, ceea ce mi se pare o discrimnare de gen bazată pe un clişeu sexist: dacă sînt filme porno, bărbatul e de vină). David Willetts, membru în cabinetul din umbră conservator, poreclit "Două creiere" pentru că era considerat inteligent, a cerut 115 lire pentru schimbarea a 25 de becuri. Ceea ce pune într-o nouă lumină vechiul banc: "De cîţi poliţişti e nevoie ca să schimbi un bec?". Laburistul Sir Gerald Kauffman a încasat 1851 de lire pentru un covor adus tocmai de la New York şi a mai încercat să încaseze 8000 de lire pentru o plasmă tv, care i-a fost refuzată. Cînd m-am oprit din numărătoare, parlamentarii înapoiaseră 145.000 de lire, iar scuzele însoţite de cecuri continuau să vină. Un amic îmi spune: "ai văzut ce au făcut? şi ce mai aere îşi dădeau!". Pare a fi un sentiment răspîndit, l-am simţit şi prin presa americană: englezii ăştia şi celebrul lor Parlament!!! Eu citesc altfel evenimentele. Sînt impresionat de ruşinea care a pus stăpînire pe Parlament şi pe Regat. Imaginea atîtor oameni care se obişnuiesc cu ideea că-şi pot deconta orice şi fac prostii nu mă miră deloc. "Decontul" reprezintă o practică magică în lumea modernă, fie că eşti funcţionar, ong-ist sau lucrător la multinaţională. Aş paria că dacă iei 500 de oameni obişnuiţi din Anglia sau România care au decont la liber, parlamentarii britanici ar ieşi bine prin comparaţie. Nu avem decît încă un caz în care teoriile instituţionaliste se dovedesc corecte: dacă regulile sînt proaste şi răsplătesc furtul şi nesimţirea, oamenii vor fura şi vor fi nesimţiţi, indiferent de rasă, naţie şi statut social. Important e ce se întîmplă cu o societate atunci cînd furtul şi nesimţirea ies la suprafaţă. Ruşinea britanicilor a fost spectaculoasă. Nu s-a vorbit conspiraţionist (scandalul a fost pus la cale de X " opoziţia, serviciile, evreii, masonii, regina, Băsescu " pentru a compromite pe Y). Discuţia a fost despre cine şi ce a făcut şi cui trebuie să-i fie ruşine. Deşi modul în care a plecat scandalul ar fi predispus la scenarită. Daily Telegraph, ziarul care a publicat totul, este de orientare conservatoare. Mai mult, a plătit cîteva sute de mii de lire pentru informaţii, cineva din interiorul Parlamentului a făcut bani buni din asta. De fapt, dacă am înţeles eu bine, îmi pare că ziarul a plătit pe informaţii mai mult decît au avut de înapoiat toţii parlamentarii. E un caz în care vorbim totuşi despre sume mici, mai mare e ruşinea (ce-o mai rîde domnul Marian Vanghelie, care nu e în pericol să fie poreclit "Două creiere", cînd o auzi cu ce sume lucrează pateticii de britanici, el tocmai a spart 250.000 de euro ca să pună camere video la un magazin). Discret, Scotland Yard a început o investigaţie privitoare la scurgerea de informaţii. Dar astea sînt informaţii minore şi au fost tratate ca atare faţă de chestiunea esenţială: foarte mulţi parlamentari au fost nesimţiti. Îmi amintesc, şi mă enervez de fiecare dată, de scandalul caltaboşului. Atunci am avut un film care arăta cum se negociază o şpagă şi tema principală la televiziuni a fost de unde a avut TVR acel film şi ce interes are Băsescu în caltaboşii lui Remeş. Nu am simţit atunci ruşinea în acţiune, doar scenarita, acea boală plecată din resemnare care merge pe logica: toţi fură, de ce începem tocmai cu X? Un parlamentar britanic povesteşte la ziar cum s-a dus la măcelărie ca să cumpere o pulpă de miel şi măcelarul i-a zis: "Presupun că o decontezi din banii contribuabilului, nu?". Ceilalţi oameni din magazin au rîs şi parlamentarului i-a venit să intre în pămînt de ruşine. Cei cîţiva care şi-au publicat de bunăvoie pe Internet cheltuielile înainte de scandal sînt indignaţi pentru că lumea crede că toţi parlamentarii sînt la fel. În Camera Comunelor este o atmosferă, cum zice un membru, ca în Republica de la Weimar. Fiecare încearcă să afle ce se va întîmpla cu el şi cînd sună telefonul speră să nu fie o voce de ziarist care să-i spună: "Aş vrea să vorbim despre cheltuielile dvs.". Preşedintele Camerei Comunelor şi-a dat demisia, prima retragere prematură a unui Speaker în ultimii 320 de ani. Speaker-ul este tipul îmbrăcat într-o uniformă combinaţie de popă, mason şi Mikey Mouse, care dă cuvîntul în Cameră şi pe care nu e voie să-l critici, prin tradiţie. Scandalul cheltuielilor a rupt şi acest tabu: parlamentarii şi-au criticat Speaker-ul, ruşinea era prea mare. În 1640, Parlamentul cel Lung a început conflictul cu Charles I, care va sfîrşi decapitat. Totul a pornit de la cheltuielile făcute de rege. Cîteva sute de ani, o revoluţie industrială, un imperiu şi o globalizare mai tîrziu, şeful Guvernului Majestăţii Sale anunţă că Parlamentul îşi va pierde dreptul de autoguvernare asupra cheltuielilor proprii şi totul va fi reglementat şi verificat de comisii independente de experţi. Care comisii, of course, vor acţiona în numele Majestăţii Sale. Ceea ce mi se pare o ironie istorică.